Mama mea, Moscova

„Sunt fiul subteranului Moscovei, rezultatul prea multor nopti petrecute in oras." Asa incepe povestea lui Kiril, poreclit Mbobo, naratorul precoce, in varsta de 12 ani. Nascut dintr-o mama siberiana si un atlet african venit in 1980 la Jocurile Olimpice de la Moscova, Mbobo trebuie sa infrunte toate dificultatile legate de faptul de a fi un baietel de culoare, fara tata, in anii tulburi de dinaintea prabusirii Uniunii Sovietice. Cu ecouri din Omul invizibil al lui Ralph Ellison si Insemnari din subterana al lui Dostoievski, romanul lui Ismailov abordeaza direct problema rasismului si relatia dintre individ si societate intr-un context cu totul modern.

In timp ce aduce un omagiu marilor scriitori clasici rusi – Dostoievski, Turgheniev, Gorki, Nabokov si Puskin –, Ismailov se dovedeste a fi un maestru al unui nou mod de a scrie literatura, care surprinde magistral realitatea sordida si diversitatea Rusiei de azi. "O elegie luminoasa pentru Moscova din perioada Uniunii Sovietice." - The Guardian "Plecand de la somptuoasele statii de metrou din Moscova, Hamid Ismailov construieste un soi de memorii fictionalizate, inspirate de anumite episoade din propria-i viata supusa capriciilor istoriei." - The Guardian "Cu o forta stilistica ce o egaleaza pe a lui Salman Rushdie, Hamid Ismailov arata infaptuirile grotesti ale istoriei pe pamant." - Literary Review "Ismailov se inscrie in lunga traditie a romancierilor satirici rusi, de la Gogol, la Bulgakov si Platonov." - The Independent Fragment din romanul "Mama mea, Moscova" de Hamid Ismailov: „STATIA CERTANOVSKAIA. LINIA SERPUKOVSKO-TIMIRIAZEVSKAIA Cu toata descendenta mea africano-hakasa, eram, din pacate, personificarea tipica a literaturii rusesti.

Si asta nu pentru ca unchiul Gleb ma poreclise „micul Puskin"; sau pentru ca imi ziceau Puskin la gradinita; sau pentru ca citeam pe ascuns inca din leagan, toate cartile mamei mele, de la Razboi si pace la Furtuna; cu siguranta nu pentru ca viata ma transforma in vreun „organ perfect". Ci pentru ca... ei bine, dracu' sa ma ia, dar n-o sa zic de ce!

La urma urmei, probabil ca deja va ganditi de ceva vreme ca toate chestiile astea sunt fantasmagoriile mele; pana la urma, cum se poate ca un baietel de trei sau poate patru ani sa fie capabil de toate astea? Da, bine, e posibil ca un copil sa povesteasca totul — dar sa le simta pe toate, daramite sa si le mai si aminteasca pe toate... Dar va spun ca eu — un baietel de patru, cinci sau sase anisori — am fost acela care a trecut prin toate astea, de la inceput pana la sfarsit si le-am simtit pe toate exact asa cum vi le povestesc acum.

Poate ca acum, ca am depasit in moarte anii vietii — sau, mai degraba, acum, la varsta vesnica — este mai usor pentru mine sa folosesc figuri de stil sau vreun cuvant mai deocheat sau mai spiritual care, pe vremea aceea, n-avea cum sa-mi fi intrat in capatana. Dar relatarea mea amestecata isi are radacinile in copilaria mea. Cat despre sentimente, va rog sa nu va indoiti de buna mea credinta.

Poate ca nu-mi exprim sentimentele cu claritate — ci doar le conturez, in tuse vagi, le mentionez doar sau fac aluzie la ele — cateodata pana si mie povestea mea imi pare imposibil de namoloasa, de schematica. Daca as fi inca viu acum, ma gandesc uneori, prin vidul craniului meu, as avea in jur de douazeci si sase sau douazeci si opt de ani, varsta genialitatii, asa ca nu am nimic de care sa-mi fie rusine, nu exista nimic sa nu pot sa exprim sau sa explic. Dar va povesteam despre statia Certanovskaia, una din rarele statii suburbane care nu erau construite dupa chipul si asemanarea colonadelor in T sau nu faceau parada de grecescul pi.

Nu, statia aceasta e unica, nu ceva facut pe banda rulanta; este cocheta, speciala. As numi-o statia Craiasa Zapezilor, un loc in care, daca i-as cunoaste mai bine, i-as pune pe Kai si Gerda. Priviti doar la raceala nobila a pardoselii de gheata, la imbratisarea cristalina a stalpilor, la lampile care atarnau ca niste stalactite — si toate astea zi de vara inabusitoare!

Dar de cum pasiti afara, va intrebati ce s-a intamplat cu senzatia aceea. Va gasiti deodata intr-o suburbie moscovita tipica; ar putea fi la fel de bine Teplii Stan sau Altufievo, Iugo-Zapadnaia, Iasenevo sau Beliaevo. Am fost dus acolo de doua dintre prietenele mamei care ar presupunea ca ar fi trebuit sa aiba grija de mine cat timp unchiul Nazar era de serviciu la Academie.

Insotit de cei doi, ca negrul acela pe care il vazusem la coada la votca incadrat de doua rusoaice, ma simteam de parca as fi fost pe taramul reginei Zapezilor, atat de curat si de ordonat era apartamentul lor de la etajul al saptesprezecelea si atat de splendida panorama paradiziacelor suburbii ale Moscovei de la fereastra si balconul lor. Am visat dintotdeauna sa privesc apusul de pe acoperisul vreunei cladiri si, ca si cum mi-ar fi stiut dorintele, m-au condus, pur si simplu, chiar inainte de apus, pe acoperis. Vantul ne flutura prin par si apusul era atat de frumos si de trist ca nu putea fi pus in cuvinte si a durat mult, mult de tot, atat cat era posibil intr-o seara de iunie, fara niciun nor pe cer.

M-am gandit la mama; la urma urmei, si ea era pe acest pamant, sub acelasi soare...”