Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit

Roman autobiografic de o forta literara neobisnuita, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat nastere unei polemici virulente si a primit inca de la aparitie numeroase premii. Dupa ce a abordat in primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeasi vigoare si exactitate indragostirea, uniunea si separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experienta de a fi tata da peste cap totul in jurul lui si se reflecta in incercarile cotidiene ale vietii de familie, in vacantele care sfarsesc prost, in disputele cu vecinii, in tensiunile aparute cu ocazia aniversarilor copiilor...

in actiunea de a plimba un carucior prin Stockholm cand singurul lucru pe care doreste sa-l faca este sa scrie. Viata scriitorului-narator se desfasoara sub ochii siderati ai cititorului cu toata furia si sinceritatea ei frusta: un om cu o dorinta de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizica, un om care oscileaza permanent intre energia vitala si impulsurile morbide. O capodopera.

"Intens si vital... Irezistibil de la inceput pana la sfarsit... Superb." - James Wood, New Yorker "Cartea mea favorita de anul acesta...

Knasugard stie sa faca din micile detalii ale vietii sale o opera fascinanta." - William Leith, Spectator Fragment din romanul "Lupta mea - Cartea a doua Un barbat indragostit" de Karl Ove Knausgard : „N-am putut sa asteptam cele trei luni obligatorii ca sa dam vestea. Deja trei saptamani mai tarziu, Linda a sunat-o pe mama ei, care a plans de bucurie la capatul firului. Reactia mamei mele a fost mai rezervata, a spus ca era foarte bine, dar, dupa o clipa, a iesit la iveala faptul ca se gandea daca eram pregatiti.

Linda era cu scoala, eu, cu scrisul. Vom vedea, am spus, vom vedea in ianuarie. Stiam ca mama avea intotdeauna nevoie de timp pentru schimbari, trebuia sa cantareasca lucrurile mai intai si apoi isi schimba pozitia si accepta noul.

Yngve, pe care l-am sunat imediat dupa aceea, a spus: ah, ce vesti bune! Da, am facut eu, stand in curtea din spate si fumand. Si cand e sorocul?

a intrebat el. In ianuarie. Felicitari!

a spus. Multumesc. Dar scuza-ma, a urmat Yngve, sunt cu Ylva pe un teren de fotbal, de fapt, sunt putin ocupat, nu putem vorbi mai tarziu?

Ba da, sigur, am spus si am inchis. Mi-am aprins inca o tigara si am observat ca nu eram pe deplin multumit de reactiile lor. Doar urma sa am un COPIL, ce naiba!

Era un eveniment COLOSAL! Dar ceva se intamplase cand ma mutasem in Suedia. Tineam legatura la fel de mult ca inainte, nu asta era, dar ceva se schimbase, si m-am intrebat daca se schimbase inauntrul meu sau in al lor.

Stateam mai departe de ei, si despre viata mea, care parea ca se metamorfozase fundamental de la o clipa la alta, plina cu locuri, oameni si sentimente noi, nu mai puteam vorbi cu aceeasi usurinta ca inainte, pe vremea cand locuiam in acel mediu, in acea continuitate care incepuse in Tybakken si prelungise mai intai in Tveit si apoi in Bergen. Nu, probabil cautam prea multe explicatii. Reactia lui Yngve nu fusese atat de diferita de cea manifestata cu sapte ani in urma, cand il sunasem si-i povestisem ca romanul scris de mine fusese acceptat.

Serios? zisese el laconic. Foarte bine.

Pentru mine era cel mai grozav lucru care mi se putea intampla, aproape mi se facuse rau la auzul vestii si presupusesem ca la fel avea sa fie cazul cu toata lumea din jurul meu. Dar sigur ca nu fusese. Iar vestile mari nu sunt niciodata usor de intampinat, in special daca esti ancorat in prozaic si cotidian, asa cum e cazul totdeauna.

Ele absorb aproape totul in sine, fac aproape totul sa para marunt — in afara de acele cateva evenimente care sunt atat de mari, incat golesc de sens in jurul lor tot ce e prozaic si cotidian. Asa sunt lucrurile marete, si in ele nu se poate trai. Am stins tigara si am urcat la Linda, care m-a privit curioasa cand am intrat pe usa.

— Ce-au spus? — S-au bucurat imens. Iti transmit felicitari si cele mai bune urari.

— Multumesc, a spus ea. Mama a innebunit de bucurie. Dar, pe de alta parte, ea se entuziasmeaza de absolut orice.

Yngve a sunat ceva mai tarziu in aceeasi seara, a spus ca ne puteau da toate hainele si accesoriile lor pentru copii. Carucior, masa de infasat, salopete, body-uri, bavete, pantalonasi, pulovere si pantofiori, toate erau in stare buna. Linda a fost miscata cand i-am povestit, eu am ras de ea, sensibilitatea i se schimbase in cursul ultimelor saptamani, incepuse sa se concentreze asupra celor mai ciudate lucruri.

A ras si ea. Mama ei trecea deseori pe la noi, ne aducea cele mai grozave mancaruri, pe care le puneam la congelator, ne-a adus cativa saci menajeri plini cu haine pentru copii primite de la baiatul sotului ei si cutii cu jucarii. Ne-a cumparat o masina de spalat, iar Vidar, sotul ei, a montat-o.”