Lumina care nu m-a orbit

Cred ca scopul suprem al medicinei va ramane prelungirea si protejarea vietii omului aflat in mare suferinta. "Cu viata pe moarte calcand" - acesta a fost si mai este inca universul profesiunii mele de credinta. Am crezut ca am obligatia profesionala si morala sa incerc sa-i prelungesc vietuirea celui care se prezinta in fata mea sub amenintarea mortii iminente.

Parafrazandu-l pe Eminescu, "niciodata n-am sa invat ca cel din fata mea va muri vreodata" si, de aceea, am ajuns sa realizez interventii care par a fi imposibile. Daca am si reusit? Raspund ferm ca da, iar asta mi-a dat curajul sa perseverez.

Raspund la fel de ferm ca am avut si esecuri, dar nu le-am considerat infrangeri, ci un fel de lectii din care am avut de invatat ca in viata si in profesia asta linia intre izbanda si infrangere este foarte subtire. Vine o vreme, vine o zi cand apele se aduna si, odata cu ele, si gandurile si, mai ales, faptele fiecaruia dintre noi. Intre copertele acestei carti se odihneste, nu se stie pentru cat timp, o mica parte din aceste ganduri si faptuiri.

Spun "o mica parte" pentru ca viata si munca unui om nu pot fi "surghiunite" pe cateva file de hartie, oricat de iscusit ar fi oranduite. Scriitorii, prin specificul muncii lor, au privilegiul ca, inca din timpul vietii, sa-si alcatuiasca antologii de autor, ori, daca nu au, s-o faca altii pentru ei in postumitate. Noi, medicii, nu prea avem parte de asa ceva.

Munca noastra se leaga de pacient, de un anonim pentru ceilalti. Daca am reusit sa-i imbunatatim starea de sanatate, sa-i prelungim viata, suntem multumiti, realizati. Aceasta este rasplata noastra.

Eu unul am fost "privilegiat", si mai sunt inca in anul de gratie 2020, sa am acces la publicul larg prin intermediul mijloacelor de comunicare de acum. Cui ii datorez asta? In niciun caz unor conjuncturi extraprofesionale.

La inceput a fost implicarea mea in actul medical, in profesie, care i-a facut pe bolnavi sa aiba curajul si increderea de a-si "abandona" viata in mainile mele. Lor trebuie sa le multumesc pentru ca s-au "incapatanat" sa incerce sa scape de aceasta boala cumplita, cancerul, sa supravietuiasca pana la sfarsitul firesc, care ne asteapta pe fiecare. Pe de alta parte, o naturala aplecare spre cultura, inteleasa in sensul larg al cuvantului, si inclinarea catre exercitiul eseistic au constituit tot atatea alte cai de deschidere in fata lumii si a problemelor grave ale ei.

Ideea de a aseza intre copertele unei carti marturii ale implinirilor mele profesionale si existentiale s-a nascut in ultimii doi-trei ani, constatand cat de numeroase sunt aceste marturii a caror ordonare se impunea cu necesitate. - Teofil Lung