Lumea tăcerii

Victoriile lui Cousteau sunt victorii ale fortei morale. - The New York Times Inainte de a deveni faimos prin documentarele despre adancurile marilor, Jacques-Yves Cousteau s-a remarcat prin inventiile si premierele sale. Lumea tacerii este istorisirea primilor ani de cariera, perioada in care Cousteau experimenta filmarea subacvatica, „vana“ minele marine ale nazistilor, cauta vechi epave cu incarcaturi pretioase, facea primii sai pasi in zoologia marina si stabilea noi recorduri in materie de scufundari.

Imediat dupa publicare, volumul memorialistic a devenit un bestseller. La mai bine de jumatate de secol de la prima editie, el ramane un clasic al genului: s-a vandut in peste cinci milioane de exemplare si a fost tradus in zeci de limbi. Documentarul cu acelasi nume a fost distins cu Premiul Academiei Americane de Film si cu Palme d’Or.

Fragment din volumul "Lumea tacerii" de Jacques-Yves Cousteau: "La 90 de metri adancime Betia adancului continua sa ne fascineze si ne simteam provocati sa coboram mai mult. Calatoria lui Didi la mare adancime, in 1943, ne facuse sa constientizam aceasta problema, asa ca grupul nostru adunase relatari detaliate despre astfel de scufundari. Dar nu aveam decat informatii venite din surse secundare asupra efectelor depline ale betiei marilor adancuri, care ne putea afecta.

Asa ca in vara lui 1947 ne-am propus sa efectuam o serie de scufundari la adancime mai mare. Trebuie sa subliniez aici ca nu incercam sa atingem vreun record, desi scufundarile noastre chiar au stabilit noi repere in domeniu. Intotdeauna am pus pe primul loc faptul de a ne intoarce in viata.

Nici Didi, cel mai indraznet dintre noi, nu este inclinat spre senzational. Ne-am scufundat mai adanc pentru ca era singura modalitate de a invata mai multe despre acest efect al betiei, de a testa reactiile individuale si de a afla cum se poate lucra cu acvalangul la adancimi periculoase. Fiecare asemenea incercare era precedata de pregatiri minutioase si de controale atente, pentru a obtine date cat mai exacte.

Ne-am propus ca plafon adancimea de 90 de metri. Niciun scufundator cu acvalang nu coborase vreodata mai mult decat Dumas, care ajunsese la 64 de metri. Adancimile erau masurate cu o parama grea, lestata, legata de Elie Monnier.

De-a lungul acestei franghii, din 5 in 5 metri se afla cate o scandurica alba. Scufundatorii aveau cate un marker cu cerneala permanenta si trebuiau sa-si scrie numele pe cea mai de jos tablita la care ajungeau si sa-si descrie senzatiile. Pentru a economisi si energia, si aerul, scufundatorii participanti la test coborau de-a lungul paramei fara sa faca nicio miscare inutila, trasi in jos de bucati de fier de 5 kilograme.

Isi incetineau coborarea tinandu-se de parama. Cand unul ajungea la adancimea stabilita sau la cea mai mare adancime la care rezista, se semna pe tablita, arunca greutatea si se ridica de-a lungul paramei, spre suprafata. In timpul ascensiunii, scufundatorii se opreau la 6 si la 3 metri, pentru scurte perioade de decompresie, ca sa evite accidentele.

Aveam o conditie fizica buna pentru acest test, fiind bine antrenat in activitatile intreprinse in primavara si avand urechile obisnuite cu diferentele de presiune. Am intrat in apa tinand greutatea de fier in mana stanga. Am coborat cu viteza mare, tinand bratul drept pe dupa parama.

Auzeam zgomotul foarte puternic al motoarelor diesel ale navei Elie Monnier, pe masura ce in zona capului simteam apasarea tot mai mare a apei. Era mijlocul amiezei, in iunie, dar lumina se estompa repede. Ma scufundam prin zona crepusculara, insotit doar de funia aceea alba ce cobora in fata mea, cu placutele ei albe insiruite monoton.

La 60 de metri am simtit in gura gustul metalic al azotului sub presiune si am fost lovit instantaneu si grav de betia adancului. Mi-am inclestat mana pe funie si am asteptat. In minte mi se invalmaseau ganduri care-mi spuneau cat de priceput sunt; eram cuprins o stare de voiosie stranie.

Am facut un efort sa ma concentrez asupra realitatii din jur, sa incerc sa definesc nuanta marii care ma inconjura. Bleumarinul, turcoazul si albastrul de Prusia erau variantele. Dar dezbaterea n-a dus la nicio concluzie: singura constatare la care am ajuns era ca spatiul acela albastru nu avea nici tavan, nici podea.

Torsul motoarelor diesel de deasupra mi-a invadat mintea: s-a amplificat de parca ar fi fost ritmul inimii universale.”