Legiunea blestematilor

In razboi, omul ajunge carne de tun. Condamnat pentru dezertare din armata germana, Sven Hassel e trimis intr-o cazarma-inchisoare pe Frontul de Est, unde el si ceilalti camarazi sunt considerati carne de tun in fata implacabilei Armate Rosii. Putini si prost inarmati, ei vor descoperi limitele la care se poate ajunge pentru supravietuirea in stepele siberiene.

Al Doilea Razboi Mondial devine teatrul celor mai sangeroase batalii, iar oamenii, simple animale de povara sacrificate in tumultul istoriei. Cand simti ca fiecare secunda ar putea fi ultima, ai tot timpul sa gandesti, va asigur. Si pentru prima data, de-o vesnicie, redobandisem constiinta de a fi cineva.

De la o vreme incetasem sa mai am despre mine insumi cea mai neinsemnata parere; personalitatea imi fusese comprimata, strivita in fel si chip, dar reinviase, supravietuind umilintelor si degradarilor zilnice. Te salut, constiinta! Mai existi, totusi.

Si ai ramas tu insati. Priveste-te: esti pe cale sa faci un lucru pe care ceilalti n-ar indrazni sa-l faca. Mai esti inca in stare de ceva.

Ceva indispensabil. Fragment din cartea "Legiunea blestematilor" de Sven Hassel: "In primele zile am fost repartizat la munci de terasament. Trebuia sa ne spetim precum ocnasii, sapand pamantul de la cinci dimineata pana la sase seara.

Fara alta hrana decat o zeama chioara cu multa apa si faina, care ne era servita de trei ori pe zi. Apoi s-a ivit prilejul nesperat, si m-am grabit sa nu-l scap: sansa de a fi gratiat! Comandantul lagarului ne informa ca doar voluntarii se vor bucura de aceasta sansa.

Ca sa fii gratiat, trebuia sa dezamorsezi cate cincisprezece bombe neexplodate pentru fiecare an de condamnare. Cincisprezece bombe ori cincisprezece ani fac doua sute douazeci si cinci... Nu era vorba, fireste, de bombe obisnuite, ci de acelea pe care nici artificierii de la apararea pasiva si nici unitatile militare nu indrazneau sa le atace.

Unii detinuti izbuteau sa dezamorseze vreo cincizeci inainte de a fi pulverizati, dar, desigur, mai devreme sau mai tarziu, se ajungea mult mai departe, de pilda, la doua sute douazeci si cinci. M-am oferit voluntar fara sa ezit. Se prea poate ca hotararea mea sa fi fost determinata de faptul ca in fiecare dimineata, inainte de plecare, ni se dadea cate un sfert de paine de secara, o bucatica de carnat si trei tigari, in chip de ratie suplimentara.

Dupa o perioada de instructie, foarte scurta ca intotdeauna - asa cum sunt, in timp de razboi, toate „perioadele de instructie" SS-istii ne duceau, in fiecare zi, in diverse locuri unde se aflau bombe neexplodate. Gardienii nostri se tineau la o distanta respectabila, iar noi sapam pamantul in jurul bombei, ceea ce, practic, insemna uneori o adancime de cinci sau sase metri. Dupa ce bomba era degajata, trebuia eliberata ogiva, prinsa de jur imprejur cu un cablu si ridicata, centimetru cu centimetru, pana era complet suspendata.

De indata ce o asemenea masinarie a mortii atarna cu intreaga ei greutate de stalpii de sustinere instalati in groapa, toti ceilalti se faceau nevazuti. Cu precautie, pentru a nu trezi monstrul, dar in mare graba, spre a se pune la adapost. Unul singur ramanea pe loc: detinutul desemnat sa desurubeze amorsa.

Daca facea o miscare gresita... Transportam intotdeauna cu noi, in camionul-atelier, doua cutii de lemn destinate unor asemenea neindemanatici. Dar nu de fiecare data puteau fi folosite.

Si asta nu pentru ca miscarile gresite ar fi fost un lucru rar, dar, de cele mai multe ori, era peste putinta sa mai gasim ceva de pus in cutii. Multi stateau lungiti pe bomba, pentru a desuruba focosul. Astfel, detonatorul putea fi tinut mai usor in pozitie fixa.

Dar am descoperit ca era mai bine sa te lungesti pe fundul gropii, dedesubtul bombei, si sa lasi sa alunece usor tubul prin mana inmanusata cu azbest..."