Laureat al norilor. Antologie de autor: 1982-2021

Echinoxistul Ion Cristofor este receptat indeobste ca poet al solitudinii ("Dar eu in seara asta/ neauzit/ intre patru pereti/ urlu/ in urechea imensa a singuratatii"), dar si ca expert in paradoxala arta a reconcilierii realelor cu interioritatea prin proceduri metaforale adesea surprinzatoare. Gheorghe Grigurcu remarca un "rasfat paradoxal melancolic al perceptiei fiintei launtrice", iar Petru Poanta un "enciclopedism ceremonios de imagini". De la debutul cu In odaile fulgerului (1982), trecand prin Cina pe mare, Marsyas, Casa cu un singur perete, Sarbatoare la ospiciu, O cusca pentru poet, Angore et taedio, Cine a dat foc Romei; Geamantanul de sticla, Orchestra de jazz, Gramofonul de pamant si pana la cartea de acum, Ion Cristofor redacteaza calm tensionat, cu o tristete fecunda, cronica trudei de a impune cuvintelor o ordine pe care s-o imite viata insasi.

Retinand in comentariile mele trecute mai ales dimensiunea thanatica, observam altadata ca poezia sa e, intr-adevar, grava si traversata de nelinisti (cum o recepta un Adrian Marino, de pilda), insa nicidecum sumbra. Intrebarile ultime pe care si le pune poetul se rostesc in gama generoasa a seninatatii, a unei intelegeri calme a muritudinii. Ion Cristofor scruteaza, cu privirea atintita si cuvintele in alerta, toate semnele si semnalele mortii intravitale, firescul acesteia nelasand loc spaimelor desirante, ci invitand, mai degraba, la reculegeri si replieri, la revalorari ale datelor existentei.

- Irina Petras Ion Cristofor (la nastere: Ioan Cristofor Filipas) este unul dintre cei mai valorosi poeti care au iesit in deceniul opt din ambianta selecta a Echinox-ului. Desi debuteaza editorial in plina ofensiva a generatiei optzeciste (1982), el se circumscrie totusi criteriului poetic al modernitatii tarzii, respectiv formelor manieriste si decadent estetizante ale acesteia. Etichetarile sunt aproximative, incercand sa releve, de pe o parte, o sensibilitate melancolica, de descendenta postsimbolista si expresionista, iar pe de alta, o deosebita dexteritate a "figurilor" limbajului.

Poetul nu este strain de unele tehnici postmoderniste (autoreferentialitatea, citatul), numai ca ele se incorporeaza intr-un discurs de tip metaforic, somptuos imaginativ, solemn si grav, orientat programatic spre obscuritate. Ironia, cand apare, este de esenta romantica, niciodata relaxata in parodie sau in ludicul gratuit. Autorul s-a format in atmosfera intelectuala a anilor '70, intr-un mediu saturat de misterul blagian, expresionismul metafizic traklian ori de exotismul fastuos enigmatic al lui Saint-John Perse, dar si de un livresc care iriga vital o poezie recent detasata de spontaneitatea naturala si analfabeta.

Universul lui Ion Cristofor s-a contaminat si s-a constituit intr-o asemenea ambianta, hranit de lecturi de prima mana si de o constiinta estetica matura. Regimul imagistic si stilistic e foarte diversificat, de la arabescurile subtile, irizate de rafinate clarobscururi, pana la un vizionarism fantasmatic si oracular, sau la grotesc si pretiozitate. Dar starea lirica ramane aceeasi, cu precadere depresiv melancolica si contemplativa.

Ca orice modernist ortodox, poetul metamorfozeaza elementele reale intr-un spatiu ireal care este al poemului insusi, dominat de magia interioara a unei emotii artistice impersonale. Petru Poanta