Lady Sings the Blues

Lady Sings the Blues. Autobiografia unei legende a muzicii secolului XX Billie Holiday este una dintre cele mai cunoscute cantarete de blues, jazz si swing. In autobiografia ei, Billie ofera cititorului o lectie dura despre sinceritate, pornind de la copilaria cumplita, petrecuta la Baltimore (unde facea comisioane pentru un bordel ca sa-i poata asculta pe Louis Armstrong sau Bessie Smith), si ajungand pana pe scenele din Harlem si in salile arhipline unde a sustinut spectacole alaturi de Count Basie Orchestra.

Artista vorbeste deschis despre rasismul care a urmarit-o la tot pasul si despre dependenta de droguri, care i-a rapit ani buni din viata. In episoadele pe care le rememoreaza, apar cele mai mari staruri ale vremii (Lana Turner, Clark Gable, Coleman Hawkins), dar nu sunt omise nici incercarile grele prin care a trecut, cum ar fi inchisoarea sau prostitutia. Totul intr-un stil autentic, frust, care convinge mai ales prin puterea adevarului si a simplitatii.

Povestea unei legende. Fragment din volumul "Lady Sings the Blues" de Billie Holiday si William Dufty: "Si intr-o zi cand, tot asa, nu mai platiseram chiria, mama a primit o instiintare cum ca o sa fim scoase in strada. Asta se intampla in toiul iernii, iar ea inca nu era in stare sa se tina pe picioare.

Habar n-aveam cum se proceda in Nord. Dar, in Sud, oricat de mult ai fi datorat, nu te dadeau niciodata afara din casa. Cu o zi inainte de evacuare, i-am zis mamei ca mai degraba fur sau omor pe cineva, si tot nu-i las sa ne faca asta.

In acea seara era un ger cumplit, iar eu am iesit fara palton pe mine. M-am dus pe Seventh Avenue, de la 139th Street si pana la 133rd Street. Am cautat de lucru in toate locantele.

Pe atunci, 133rd Street era un loc plin de viata si foarte modern, asa cum a incercat mai tarziu sa fie 52nd Street. Era plin de localuri deschise toata noaptea, cu carciumi care inchideau tarziu, zeci de restaurante si cafenele. Cand, in cele din urma, am reusit sa ajung la Pod's and Jerry's, eram disperata.

Am intrat si am intrebat daca patronul era acolo. Cred ca Jerry a fost barbatul cu care am vorbit. I-am zis ca sunt dansatoare si ca vreau sa lucrez in localul lui.

Nu stiam decat doi pasi, atat. Pasul simplu de step si pasul incrucisat. Habar n-aveam ca trebuie sa dai o proba ca sa ajungi sa dansezi acolo, dar eu asta imi doream.

Asa ca Jerry m-a trimis langa pianist si mi-a cerut sa-i arat. Am inceput, dar totul era atat de penibil. Am tot repetat cei doi pasi pe care-i stiam, pana s-a rastit la mine si mi-a spus ca nu e decat o pierdere de vreme.

Voiau sa ma dea afara, dar eu am continuat sa insist, cerandu-le sa-mi dea ceva de lucru. In cele din urma, i s-a facut mila de mine pianistului. Si-a stins tigara, m-a masurat din cap pana-n picioare si a zis: - Stii sa canti, fetito?

- Sigur ca stiu, dar la ce ma ajuta asta? Cantam de cand ma stiam, dar imi placea mult prea mult ca sa-mi imaginez ca as putea face bani din asta. Plus ca era perioada de glorie pentru Cotton Club, cu toate damicelele acelea splendide, care nu stiau sa faca nimic altceva decat sa arate bine, sa dea nitel din fund si sa se umple de bani.

M-am gandit ca doar asa puteam sa castig ceva si trebuia neaparat sa fac rost de patruzeci si cinci de dolari pana dimineata, ca sa n-o arunce proprietarul pe mama in strada. In vremurile acelea, cantaretii nu erau la mare cautare, decat daca te chema Paul Robeson, Julian Bledsoe sau altul care sa aiba talent din plin. Asa ca l-am rugat pe pianist sa cante „Trav'lin' All Alone".

Se potrivea cel mai bine cu ce simteam eu atunci. Probabil ca m-au auzit clientii, fiindca imediat s-a facut liniste in tot localul. Un ac daca ar fi scapat cineva pe jos, s-ar fi auzit ca explozia unei bombe.

Cand am terminat de cantat, toti plangeau peste halbele de bere, iar eu am strans de pe podea treizeci si opt de dolari. La sfarsit, cand am plecat de acolo, dupa ce am impartit castigul cu pianistul, tot mai aveam cincizeci si sapte de dolari. M-am dus si am cumparat un pui intreg si niste iahnie de fasole - mama era topita dupa iahnia de fasole - si am dat fuga acasa.

Nici nu i-a venit sa creada cand i-am aratat banii de chirie si i-am zis ca m-au angajat sa cant si ca o sa primesc optsprezece dolari pe saptamana.”