Lacrimi de Țeacăr

Cu aproape aceleasi ingrediente ca la prima aparitie editoriala (Sange si flori de portocal), dar cu un plus de maturitate stilistica, Lacrimi de Ceacar ne pune in fata unei povesti imaginare, intr-un decor care nu e neaparat science-fiction, fara sa fie propriu-zis nici lumea noastra de azi. Iubirea si ura, fidelitatea si tradarea, vocatia si ratarea, atent dozate si intr-un perfect balans narativ sunt puse in pagina de Tessa Nadir cu o surprinzator de buna cunoastere psihologica, astfel incat elementele de fantasy nu obtureaza nicidecum verosimilitatea personajelor. Iubitorii genului au de ce sa se bucure, ca si cititorul obisnuit de altfel, fie el si din mult deplansa „era cibernetica” pe care, iata, o traim.

Cu o prozatoare inchegata – rara avis – inca de la debut. (Virgil Borcan) Naeva se uita la el lung, ca prin ceata, cu ochi obositi. Ceacarul parca se legana de la stanga la dreapta, avea corpul mare si umflat, si bratele alungite, negre.

Era ca umbra ei, stand inclinata pe o parte, holbandu-se la ea, balanganindu-si membrele acelea interminabile si transparente. si incepu sa… rada de ea. Vocile si rasetul.

Ti-e frica de umbra ta! […] Statea aici, radea si se astepta ca ea sa-l felicite pentru ce construise. si ochii lui, unul albastru, celalalt verde, ca niste semafoare, palpaiau… Fragment din volum: „Se spune ca orice s-ar intampla, lucrurile, timpul, lumea, toate acestea merg mai departe.

Dar cum e atunci cand nu mai exista „lucruri", cand timpul nu mai poate fi masurat si cand lumea nu mai este asa cum o cunosti? Si totusi, obtinuse o victorie, o razbunare, o dreptate, oricum i-ar spune, picatura ei de fericire. Un strop de multumire, fara reprosuri si regrete — la o inmormantare.

Nu era tocmai „vaduva vesela", dar nici Mixst nu mai era omul pe care il cunostea. Nici nu avea cum sa fie, caci trupul lui semana cu un puzzle sinistru ale carui piese au fost zdrobite, cu gauri si lipsuri prin toate partile. Locul unde aveau loc inmormantarile era un platou intins de culoare gri, in forma de patrat, fara pereti, fara usi, geamuri sau alte amenajari care ar fi putut sa impiedice ascensiunea trupului spre spatiu.

Era amplasat pe mai multi stalpi solizi si in fata era un fel de scara cu multe trepte vaste, pe unde rudele puteau sa urce. Pe platou nu se afla absolut nimic decat un covor de marime medie, auriu, cu modele care serpuiau in jurul unui cerc. Acolo urma sa fie asezata urna in care ramasitele lui Mixst aveau sa fie trimise in spatiu.

Acestea fusesera congelate si bine pastrate pentru a fi trimise intr-o alta lume, unde intr-o zi vor fi refolosite pentru a-l recrea. Tocmai din acest motiv, inmormantarea nu era privita ca un lucru trist si ireversibil, in care cei dragi isi iau ramas bun pentru totdeauna, ci ca o a doua sansa la o viata mai buna, intr-un viitor apropiat. Era doar un moment de odihna pe care cel mort si-l lua pentru ca sa fie trezit intr-o alta lume, unde sa-i astepte si pe ceilalti unde sa traiasca din nou si din nou.

Trupul lui Mixst insa prea avariat ca sa poata fi trimis in starea lui normala, asa ca medicii se chinuisera sa salveze cateva celule, pentru a se asigura posibilitatea de reanimare.”