Lac in vacanta

Povestirile lui Alexandru Draganoaia aduc in prim-plan micile drame ale lumii contemporane intr-un registru realist si convingator. Sunt proze scurte, scrise cu acuratete, in fraze concise, cu portrete care se tin minte si cu un imaginar legat de proza optzecista si de placerile ei postmoderniste. - Doina Rusti Proza domnului Draganoaia mi-a sunat ciudat la ureche pana cand am inteles cum si de ce: nu se mai scrie o asemenea proza astazi!

Prozatorii nostri sunt (sau vor sa fie) urbani, ba chiar atinsi bine de globalizare, nu mai exista aceasta voce a unei lumi care nici ea nu mai este (ba chiar deloc) asa cum era. Nu mai sunt prozatori astazi care sa scrie despre tineri care merg cu vacile intr-un sat romanesc. Si, pagina cu pagina, descoperi parfumul unei lumi care nu mai este (dar a fost) si vezi ca prozatorul Alexandru Draganoaia are destule virtuti, dintre care cea mai importanta mi se pare stapanirea artei dialogului.

Proza domnului Draganoaia este frumoasa, acesta este adjectivul. Si sper sa ma iertati daca o sa cad in Dostoievski si o sa va spun ca este frumoasa fiindca este adevarata sau cel putin asa suna vocea aceasta, care acum vine de atat de departe si nu intra in niciun cor. - Andrei Craciun Fragment din volumul "Lac in vacanta" de Alexandru Draganoaia: "- Duculet, maine mergi in locul meu cu vacile, ca am o groaza de treburi acasa, spune Ioana, intrand pe usa...

- Maine? Maine nu pot, am vorbit cu baietii, mergem la pescuit. Femeia, oprita in mijlocul camerei cu mainile in solduri, tace si priveste catre baiat, asa, cu capul putin aplecat intr-o parte.

- Of, cum stii mata sa-mi dai planurile peste cap. Hai, mai, mama... - Doar maine, dupa-aia nu-ti mai stric vacanta.

Sa vezi ce fete frumoase ne-au venit... - Ce fete, de unde au venit? - Ei, lasa ca le vezi tu...

Deci, maine pe la opt le dam drumul. Tu sa vii... Mancarea ti-o aduc eu.

Sa nu iei cainele ca nu mai e voie, umbla aia pe deal sa-i impuste ca sperie vanatul. Dumnezeu stie... Hai, manca-l-ar mama ca am grija, stii ca nu raman datoare...

A doua zi de dimineata, cu traista pe umar, cu ciomagul in mana, baiatul e prezent la locul faptei, pregatit pentru o zi lunga. Soarele urca pe cer, lumea grabita dezleaga animalele, Ioana se uita in stanga, in dreapta, scoate de sub gramada veche de balegar sticla cu lapte: - ... Ca, ai dracu, stau cu ochii numai pe noi...

Asa... Copile, vezi ca astazi o sa le pasteti deasupra barajului, au iarba destula, numai sa aveti grija cand le treceti calea ferata sa nu mai patim iar, Doamne-fereste! Reusesc sa impinga sutele de vite flamande printre culturile verzi de porumb si, dupa linia ferata, camp larg.

Dincolo, valea si, ceva mai jos, apele lacului. - Nepoate, lasa-le, nu mai sta in curu’ lor, de-acum n-au unde mai fugi. Da-te din soarele ala dusmanos, atarna traista de craca colea la umbra si scoate cartile.

Mitica e veteranul. Baiatul admira mult priceperea lui de a „invarti” turma in asa fel incat ei au timp suficient pentru septic."