Jurnal vol. 2 (1888-1892)

Stabilirea textului, traducere din limba germana, cuvint introductiv si note de Vasile Docea Pozitia sa privilegiata, de centru al vietii politice in tara si nod al politicii internationale, precum si buna calitate a informatiilor pe care le obtinea fac din regele Carol I un fin observator si un martor valoros al lumii in care traieste. Tocmai acest lucru iese in evidenta in jurnal. Nu atit faptele in sine consemnate de rege – cunoscute astazi in marea lor majoritate, daca nu publicului larg, macar istoricilor –, cit selectarea si ordonarea, apoi interpretarea lor nuantata fac din jurnal un document de exceptie.

Preocuparile, ingrijorarile, eforturile si negocierile legate de politica externa revin periodic si in acest al doilea volum al Jurnalului, evidentiind in special interesul acordat de suveran fortificatiilor de la Galati si Focsani pentru consolidarea liniei de aparare impotriva Imperiului Rus. Pe plan intern sint surprinse faptele semnificative din punct de vedere politic, de la micile intrigi personale – de pilda, atitudinea regelui in legatura cu „afacerea Elena Vacarescu” (1890-1891) si exilul reginei Elisabeta – pina la lupta dintre conservatorii aflati in opozitie si liberalii de la guvernare, o inclestare tot mai dura care a dus la caderea guvernului liberal condus de Ion C. Bratianu si inceputul „marii guvernari conservatoare”, in martie 1888.

„Regele Carol era mic de statura si, la prima vedere, n-avea nimic impunator, afara de miscarile incete, hotarite, pline de demnitate si de ochii lui albastri, ageri, atotvazatori, cam mici si uneori injectati. Regele Carol parea ca vede totul imprejur fara a intoarce capul, ca o acvila. S-ar putea spune ca privirea lui pilpiia si sclipea ca flacara.

Toate acestea insa nu le bagai in seama intiia oara. Imi paru numai un om cam scund, cu genunchii putin indoiti, purtind ghete cu talpile groase infipte in pamint cu o siguranta fara seaman. Spre deosebire de fratele lui, printul Leopold, plin de o bunavointa cam sfioasa, totdeauna gata sa imbuneze omenirea intreaga, regele Carol era de o liniste aproape nefireasca.

Foarte inchis in sine, miscarile lui aveau un fel de maretie voita, care ajunsese la el naturala. Erau miscarile unui om deplin stapin pe sine, care poate domina pe altii.” (Regina Maria a Romaniei)