Jurnal de razboi: Misiune in Romania

„Din spectacolul acelei mizerii si al instinctivei solidaritati dintre acei amarati a tasnit brusc in mine o profunda simpatie pentru poporul roman, pe care am pastrat-o nestirbita de atunci.“ (Marcel FONTAINE) „La doua saptamani dupa dezastrul de la Turtucaia, autoritatile romane au facut primele demersuri pentru trimiterea in tara a unei misiuni militare de catre guvernul francez; in fruntea Misiunii a fost desemnat generalul Berthelot. Cu ajutorul catorva sute de ofiteri, subofiteri si soldati specialisti francezi, de la aviatori si medici pana la mitraliori si artileristi, o armata distrusa se va transforma intr-o forta capabila sa obtina singura victorie a Antantei impotriva Puterilor Centrale din anul 1917. Printre cei care au contribuit la miraculoasa renastere a armatei romane se afla si capitanul Marcel Fontaine.

Pe frontul romanesc, dezvolta o anume afinitate – care-si va pune amprenta pe destinul sau ulterior – pentru camarazii alaturi de care trebuie sa lupte, precum si pentru taranii alaturi de care vietuieste. Este martorul mizeriei in care se zbat cei refugiati intr-o Moldova suprapopulata si infometata, plina de trupe rusesti. Depune mari eforturi pentru imbunatatirea conditiilor igienice, dar se loveste de o teribila inertie.

si atunci isi da seama ca nu poate avea autoritate asupra subordonatilor decat fiindu-le el insusi un model. Nici o farama de fals eroism in insemnarile de razboi ale ofiterului francez. Ne aflam in fata unui jurnal al lungii si chinuitoarei asteptari, al monotoniei si al automatismelor dezvoltate in spatele frontului, dar si al ororilor razboiului carora le cad victime oameni cu chipuri si nume.“ (Daniel CAIN) Fragment din volum: “3 NOIEMBRIE De cateva zile nemtii si-au facut obiceiul trimita rafale violente de 77 in puncte precise situate pe terenul meu de inspectie, la ore precise.

Nu obtin nici un rezultat, fiindca darile de seama nu semnaleaza aproape niciodata raniti. Totusi ma decid sa nu ma mai incapatanez sa ignor sfaturile de prudenta care mi se dau din toate partile. In Franta n-as fi dat atentie unui tir atat de putin ucigator.

Dar aici conditiile sunt diferite: din intreaga Misiune mai exista in transee cate un ofiter pe brigada, adica 30 in total. Fata de ceilalti, acesti 30 sunt un fleac. Ar fi stupid sa risc, fara o utilitate nici pentru tara mea, nici pentru Romania, in afara de un accident grav, batjocura celorlalti care, in sate sau orase, monopolizeaza confortul, distractiile, chiar si ziarele, ciocolata, cafeau si celelalte produse trimise din Franta pentru Misiune, dar care sunt confiscate in trecere de compatriotii nostri din capitala pentru ei si prietenele lor...

In consecinta, cum totusi nu suport sa nu merg pe la soldatii din transee ca sa vad cu ochii mei ce se petrece acolo, am decis sa schimb orarul deplasarilor mele. M-am sculat deci in plina bezna, la ora 6, si am ajuns in linia intai in zorii zilei... spre surprinderea generala...

a celor care nu dormeau. Fiindca in transeele avansate se doarme pe saturate. Doar in cateva locuri vegheaza cate un om langa un biet foc de carbuni.

Intr-un mic post izolat in care ma aventurez, nu e nimeni; nemtii ar putea veni nestingheriti sa-l ocupe. Incet-incet se face ziua, se vede tot mai bine. Eram fara bagare de seama: m-a atentionat in sensul asta un glont care a trecut pe langa mine.

Pocnetul lui imi asurzeste urechea dreapta. Dar cei cativa pandari romani, care, treji fiind, m-au vazut trecand fara acoperire, ma urmaresc din ochi... Atunci continui sa inaintez ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic; fac fara graba, dar nu fara ingrijorare, cei cativa pasi care ma despart de transeea cea mai apropiata si cobor acolo.

Sigur ca rusinat de stangacia sa, neamtul care ma ochise nu a indraznit sa-si trimita al doilea glont."