It's So Easy... și alte minciuni

Unul dintre membrii fondatori ai trupelor Guns N’ Roses si Velvet Revolver, intrat in galeria Rock &Roll Hall of Fame, isi impartaseste povestea ascensiunii sale pana pe culmile succesului si celebritatii, lupta cu alcoolismul si dependenta de droguri, prabusirea si suferintele personale, pana la renastereasa din cenusa, ca o pasare Phoenix. In 1984, la varsta de douazeci de ani, Duff McKagan isi paraseste orasul natal, Seattle, pentru a-si urma chemarea muzicala, dar mai ales pentru a se distanta de avalansa ucigasa a heroinei, care-i decima pe cei mai apropiati prieteni, de pe scena locala a curentului punk. Dupa numai cateva saptamani petrecute in L.A., interval in care a dormit in masina, el raspunde unui anunt prin care cineva - care se identifica doar prin apelativul „Slash” - cauta un basist.

La scurt timp dupa acest episod ia fiinta cea mai tare trupa din lume. Guns N’ Roses avea sa vanda peste 100 de milioane de albume in intreaga lume. In cartea It’s So Easy...

si alte minciuni, Duff evoca traiectoria impresionanta a lui Guns, care a insemnat albume de platina, concerte cu bilete epuizate tinute pe stadioane si recunoastere la nivel mondial. Dar acel gen de glorie isi cere tributul, asa cum avea s-o faca in cele din urma nu doar cu Duff, ci si cu trupa insasi. In timp ce Guns dadea sa se destrame, Duff a simtit ca si zilele sale sunt numarate.

Iminenta mortii, consecinta directa a alcoolismului, avea sa se dovedeasca insa recuperatoare, marcand punctul de cotitura care l-a plasat pe calea eliberarii de toxicomanie, punctata de optiuni personale neasteptate. Cu o voce cat se poate de onesta si purtand un timbru inimitabil, Duff - unul dintre cele mai inteligente si mai articulate personaje ale lumii rock-ului - il poarta pe cititor intr-o calatorie teribila, prin subteranele uneia dintre cele mai cunoscute trupe din istoria rock-and-roll, pana la iesirea la lumina. Duff McKagan a cantat la chitara bas in Guns N’ Roses timp de doisprezece ani, fiind coautorul multora dintre cele mai remarcabile piese ale trupei.

A fondat formatia Velvet Revolver impreuna cu fostul sau coleg, Slash, si este frontman-ul Loaded, propria sa formatie. Locuieste in Seattle, Washington, impreuna cu sotia sa, Susan Holmes McKagan, super-model, si cu cele doua fiice ale lor. Fragment din volumul "It's So Easy...

si alte minciuni" de Duff McKagan: „Anuntul lui Slash enumera printre influentele sale pe Alice Cooper, Aerosmith si Motorhead. Era ceva de departe preferabil oricarui alt lucru pe care l-am intalnit in prima saptamana. Si, oricum, nu doream decat sa cunosc oameni.

L-am sunat pe Slash la telefon si am vorbit cu el. Avea aceeasi voce calda pe care o are si acum. Cand mi-a spus numele trupei sale, am auzit Rodker.

Uau, mi-am spus, un nume foarte ciudat pentru o trupa. Am aranjat sa ne intalnim, impreuna cu bateristul Steven Adler, la un local non-stop numit Canter's, situat pe strada Fairfax. — O sa aranjez sa avem primul separeu de pe stanga, mi-a spus.

I-am semnalat ca am parul albastru si ca voi purta un palton de piele lung, negru cu rosu. — N-am cum sa nu te recunosc, mi-a spus el. Iata un lucru de care-mi dadusem deja seama: tipii din Seattle pur si simplu aratau altfel pe atunci.

Cand veneau prin Seattle trupe ca Black Flag sau Dead Kennedys, comentau mereu cat de diferit arata publicul, dar nu ma gandisem niciodata prea mult la asta. Pana atunci. In L.A.

m-am hotarat sa ma folosesc de acest aspect distinctiv pentru a-i convinge pe cei care verificau documentele de identitate de la intrarea in baruri ca nu sunt din Statele Unite si, prin urmare, ca nu vorbesc engleza. Cand mi se cerea un document de identificare, imi scoteam ochelarii de soare si priveam nedumerit. Probabil credeau ca sunt suedez sau asa ceva, dar, pe bune, de cele mai multe ori schema functiona.

Acum urma sa vad cealalta fata a monedei. M-am indreptat spre Canter's imbracat in tinuta mea de proxenet, asa cum am promis. Era un palton de piele lung pana la pamant, cu ornamente rosii.

Initial, avea un A mare, de culoare rosie, de la „Anarchy", pe spate, dar am luat un marker negru si l-am camuflat, dupa ce trupa din Seattle din care faceam parte s-a desfiintat. Trupa se numea Fartz, iar logo-ul nostru includea acel A anarhist. Am intrat, am cautat primul separeu de pe stanga, si am vazut toata claia aia nenorocita de par.

Intr-un fel, ma asteptam ca respectivii sa arate ca Social Distortion. In schimb, chiar daca pareau sa fie de-o varsta cu mine, tipii din Rodker avea parul lung si iubite tipice de rocker. Daca pana si vederea a doi rockeri cu parul lung de la Hollywood era deja un soc pentru mine, cu greu mi-am putut imagina cum va fi sa vorbesc cu ei.

Desigur, cu parul tuns scurt, in nuanta Day-Glo albastra, si paltonul lung de piele, probabil ca si eu le paream un martian. Ambele parti au fost nitel surprinse si curioase cand ne-am intalnit fata-n fata. Asa cum avea sa se dovedeasca mai tarziu, parul lung al lui Slash ascundea de fapt un introvertit timid.

Totusi, era cool. Avea o sticla de vodca sub masa - nici el si nici Steven nu implinisera inca douazeci si unu de ani, iar acel loc semana cel mai mult cu un bar in care puteai intra. Am baut vodca si am mancat cateva boluri cu supa de orz si fasole, specialitatea casei.

Si acum imi mai place supa aia. Cei de la security nu erau singurii confuzionati de look-ul meu punk de Seattle. Prietena lui Slash s-a aplecat, cu un aer zdrobit, si m-a intrebat: — Esti gay?

— Nu, nu sunt gay, i-am spus, razand. — Ai parul scurt - cred ca esti gay. E O.K., mie poti sa-mi spui.

Ai vreo prietena? — Nu, am spus, tocmai m-am mutat aici. — E-n regula, iti facem noi rost de una.

Steven Adler era foarte amabil si s-a manifestat cu un entuziasm contagios, aproape copilaresc. Mi-a zis: — Asculta, vom fi mareti - o sa-i facem pe toti sa bata din picioare si sa aplaude. Si-n ziua de azi, cand trece in spatele unui set de tobe si se ambaleaza, spune tot la fel: Toti o sa bata din picioare si vor aplauda.

Ne-am dus cu totii acasa la Slash - locuia intr-un apartament impreuna cu mama lui. Era evident, chiar si cu chitara acustica la care Slash a cantat in prima noapte, ca e un chitarist special. Am fost absolut uimit de forta elementara si emotionala pe care o putea genera atat de usor.

Slash era deja in liga lui, iar sa-l aud cantand cu chitara a fost cu adevarat un moment special.”