Între două lumi

Dimineata era ca oricare alta. Desi soarele darnic stralucea puternic, colorand lumea si pamantul in auriu, nici rasaritul de la malul marii,pe care, in sfarsit, reusise sa il vada, nici oamenii din jurul ei, mai toti prietenosi, nu au ajutat?o in lupta cu nefericirea. Cu valurile in preajma si valsul mangaietor al marii albastre, nisipul inca umed de roua diminetii, pescarusii veseli si galagiosi, Ana nu vedea nimic din toate astea.

De fapt, isi tinuse doar promisiunea cu sine cand se trezise la ora cinci si venise pe plaja pentru a admira sosirea astrului, insa gandurile atat de apasatoare, suferinta de neindurat o impiedicasera sa simta bucuria unei noi zile. Se implineau doua saptamani de cand ajunsese in hotelul pe care il ura deja, caci prea era fara cusur. Camera era mereu curata, exceptand orele din zi ori noapte in care ea insasi crea o dezordine de nedescris, parca pentru a testa harnicia, dar si rabdarea cameristelor.

Spre disperarea Anei, femeile aveau rabdare cu carul. Apoi, bunatatile servite la masa, personalul amabil... Ei, bine, nimic, dar nimic din toate astea nu ii putea scoate din minte si din suflet, chinul singuratatii.

Si de ar fi fost numai singuratatea. Se intreba in clipa asta daca mai are speranta, caci se zice ca ea ramane intotdeauna, cand toate celelalte binecuvantari ale vietii parasesc omul. Isi gasea raspunsul pe loc.

NU. Simtea durere, atat. Telefonul sunase in primele trei zile intr?una, mesageria era plina cu ganduri bune, indemnuri pe care nu se sinchisise sa le citeasca pe de a intregul si desigur nu daduse curs vreunui apel.

Fragment din cartea "Intre doua lumi" de Magdalena Iordache: "Cat despre mama, sunt foarte multe de spus. Ea e caprioara si leoaica, ingerul pazitor care si-a facut din lacrimi stanca de care fiica ei fragila sa se agate mereu si mereu. Ea este in orice secunda gata sa moara numai pentru ca Ana ei buna, frumoasa, desteapta, iubitoare, sa poata iubi din nou soarele.

Ana stie ca mama plange cand e singura, de fapt plange tot timpul, uneori cu lacrimi, alteori fara lacrimi. Bietul ei suflet plange. Cum ar putea fi altfel, cand iadul s-a pravalit peste ei si peste linistea lor?

Cand copilul ei bun si drag, pentru care nu a fost chemata nici macar o data la scoala, iar daca a mers la sedintele cu parintii, a facut-o de fiecare data ca sa traiasca neasemuitul sentiment al mandriei de a fl mama Anei - refuza sa mai traiasca? De cand a incercat prima oara sa se sinucida, a inceput sa plece, putin cate putin si iubirea care legase atatia ani sufletele parintilor ei. Isi reproseaza acum reciproc ca au gresit, ca nu au iubit-o indeajuns, ca nu le-a pasat destul de sufletul ei.

Cand cea de a doua tentativa - ce dur suna, ca intr-un cod penal - s-a consumat Ia locul de munca al Anei, ruptura dintre parinti a devenit de nevindecat. Fiecare s-a inchis iremediabil in lumea lui, s-au conturat doua lumi paralele, fara atingeri, mangaieri ori zambete. Ana nici nu ar mai putea sta mai mult de cateva zeci de minute in casa parinteasca, deoarece nu ar supravietui ghetarilor de acolo.

Ghetarii luasera locul caldurii sufletesti dintre parintii ei, iar podurile de flori dintre ei se preschimbasera in ziduri inalte, foarte inalte, de netrecut, de nepatruns. Zadarnic le-a tot spus ca sunt cei mai buni parinti de pe pamant, ca nu putea avea parte nicaieri, langa nimeni altcineva, de atata iubire si libertate. Era adevarat.

Ei facusera din lumea intreaga o jucarie si i-o pusesera in maini din clipa in care puiul lor scump si drag incepuse sa desluseasca rostul lumii. Avea aripi si libertate. A stiut sa zboare si sa fie fericita pana cand...

Cum sa nu ti se franga inima in milioane de cioburi cand vezi ca TU ai facut din parintii tai, munti de suferinta si neputinta? Tocmai EI, care pana mai ieri iti pusesera lumea la picioare si te invatasera lectia zborului si a libertatii? Ana, in copilaria ei luminoasa, fara griji, a stiut intotdeauna sa daruiasca celor din jur.

Pe plaja asta minunata pentru altii, fara culoare pentru ea, isi aminteste cand, cu ani in urma, intrand in casa fara sa fie observata, a surprins discutia dintre parintii ei. Era atunci prin clasa X si devenise olimpica internationala la chimie si firesc, toti erau in al noualea cer. Cuvintele mamei ei izbesc si acum tamplele, si gandurile...

Ma tem de atata fericire. Ma tem de ziua in care va trebui sa platim pentru perfectiunea copilei noastre. Ce am facut, Doamne, sa meritam asa copil?.

Tatal a raspuns sec si pe un ton ce se voia glumet, asa cum facea de fiecare data cand intrebarile mamei erau profunde si contineau adevar ori prevestire: Am facut exact ce trebuia, ne-am iubit si am adus-o pe lume. In glasul lui, Ana nu a simtit nici pe departe hazul sau detasarea, ci teama de ce va urma, multa teama de viitor."