Intr-o padure intunecata

Unele petreceri se pot termina foarte, foarte rau… Ceea ce ar fi trebuit sa fie un weekend distractiv si linistit undeva la tara capata proportii sinistre in acest thriller psihologic intunecat si plin de suspans. Nora este o scriitoare de romane politiste, care prefera sa stea retrasa. Cand o prietena pe care n-a mai vazut-o de zece ani o invita sa-si petreaca weekendul intr-o casa izolata din padure, Nora accepta fara prea mare entuziasm.

Patruzeci si opt de ore mai tarziu, se trezeste intr-un pat de spital, grav ranita, dar in viata, si convinsa ca cineva a murit. Intrebandu-se nu „ce s-a intamplat?”, ci „ce am facut?”, Nora incearca sa puna cap la cap intamplarile din weekendul care a trecut. Pentru a afla raspunsul la toate intrebarile care o coplesesc, trebuie sa scoata din nou la iveala acele lucruri despre sine pe care le-ar fi vrut ingropate acolo unde e locul lor: in trecut.

Fragment din roman: “Stau in pat, incercand sa pun ordine in valmasagul de ganduri din capul meu si dintr-odata se deschide larg usa, iar asistenta intra in rezerva impingand un carucior de spital. - Medicul vrea sa arunce o privire pe tomografii, incepe ea fara niciun preambul, dar a zis ca, probabil, dupa aceea o sa poti face o baie. Si ti-am adus micul dejun.

- Spune-mi, incerc eu sa ma ridic in capul oaselor, sprijinindu-ma pe pernele care tot alunecau de sub mine. Spune-mi, politistii de-afara ma pazesc pe mine? Fata ei capata o expresie stanjenita, iar privirea i se indreapta o clipa spre dreptunghiul de sticla al usii, in timp ce-mi pune pe o farfurie de carton un bol cu fulgl de orez, in care toarna un pahar de lapte, iar apoi asaza alaturi o clementina.

- Au venit sa investigheze accidentul, imi explica ea in cele din urma. Sigur or sa vrea sa stea de vorba si cu tine, dar numai cand o sa le dea voie doctorul. Le-am zis ca nu pot da buzna in spital la ora asta.

O sa trebuiasca sa astepte. - I-am auzit... Am inghitit si am simtit o durere in gat, ca si ca ceva ar fi incercat sa scape — un scancet sau un tipat.

- I-am auzit spunand ca a murit cineva... - Pfui! raspunde ea, inchizand sertarul caruciorulul o forta exagerata.

N-ar fi trebuit sa te alarmeze, mai ales ca esti lovita la cap. - Dar e adevarat? A murit cineva?

- Nu pot sa-ti spun asta, n-am voie sa vorbesc despre alti pacienti. - E adevarat? - Te rog sa te linistesti, spune ea, ridicand mainile intr-un gest consolator indelung exersat, care pe mine ma face sa vreau sa tip.

Nu-ti face bine la cap sa te agiti. - Sa ma agit? Unul dintre prietenii mei probabil a murit, iar tu imi ceri sa nu ma agit?

Cine a murit? Pentru umele lui Dumnezeu, spune-mi cine! Si de ce nu pot sa-mi amintesc?

De ce nu pot sa-mi amintesc ce s-a intamplat inainte de accident?"