Insula cartilor

Un bibliotecar pensionar traieste intr-un oras in care sunt tot mai vizibile semnele dezinteresului fata de literatura: bibliotecile sunt tot mai putin frecventate, anticariatele si editurile dau faliment, cartile zac nevandute in librarii sau sunt puse pe foc, altele sunt folosite pentru un joc barbar. Acest mare pasionat de lectura primeste o si mai groaznica lovitura: familia ii vinde pe ascuns miile de volume pe care le stransese de-o viata. Dar soarta ii scoate in cale un miliardar care poseda o biblioteca uriasa pe o insula.

Acesta il angajeaza sa-i ordoneze volumele aflate acolo. Popasul pe insula misterioasa ii dezvaluie bibliotecarului un adevar cutremurator: in acel loc mirific, cu multi ani in urma, s-a comis o crima. Smuls cu brutalitate din universul cartilor, eroul incearca sa reconstituie faptele care au condus la tragicul eveniment.

Fragment din romanul "Insula cartilor" de George Arion: „Il trecu un fior. Nu-i era frica de moarte. La anii lui nu se astepta sa mai traiasca mult, se obisnuise cu gandul apropiatei sale disparitii.

Insa pentru prima data ar fi vrut sa lase ceva in urma. La Belle trebuia razbunata. Ii datora asta macar pentru acel vis minunat.

Ce scrisese Alain Bombard in Naufragiat de bunavoie? Disperarea este cel mai mare dusman al navigatorului solitar, nu foamea si setea si conditiile meteorologice. Prin urmare, trebuia sa se tina tare, sa nu se-afunde nicicand in depresii.

Motorul barcii pacanea ca un mecanism bine reglat. Se uita in apa. Pesti de toate marimile insoteau barca, de parca aceasta le-ar fi fost o calauza spre o tinta demna de incredere.

Din cand in cand se vedea si umbra lunga a unui rapitor care se furisa gata sa atace. Atunci, ca la un semnal, celelalte vietuitoare o zbugheau in toate directiile si-si cautau ascunzatori. Unele, insa, nu scapau.

Necunoscutul dixit: cu totii suntem ori victime, ori pradatori. La vreo cincizeci de metri, trei delfini se harjoneau. Sareau din apa si cadeau inapoi pleoscaind, inotau mult prin adancuri si reapareau in locuri in care nu te asteptai.

Zari in inaltimi un card de pasari care zburau in formatie. Gaste? Rate salbatice?

Rand pe rand, cele de la coada le inlocuiau pe cele obosite din fata, care despicasera pana atunci aerul. Erau capabile sa zboare multi kilometri fara se opreasca, astfel incat nu putea aprecia, cu ajutorul lor, daca uscatul era aproape. Se intunecase si opri motorul.

Ziua mancase niste sandviciuri. Acum se multumi cu niste biscuiti si bau apa. Cerul era impanzit de stele.

Era, insa, un tablou mincinos. Multe dintre ele disparusera demult, terminandu-si sursa de energie, sau se ciocnisera cu alti astri, provocand explozii colosale, echivalentul a mii de bombe atomice. Ceea ce se infatisa ochilor lui era lumina pe care o avusesera odinioara si care strabatuse spatii incomensurabile, hauri inghetate, pana a putea fi vazuta de pe Pamant.”