Inchisoarea vietii

O carte dedicata copiilor nimanui, suflete pierdute, invelite in zdrente, abandonati de parintii ce ii condamnasera brutal la un destin nedrept si acum condamnati inca o data de o lume stramba si obligati sa traiasca pentru totdeauna in inchisoarea vietii. Inchisoarea vietii este o radiografie necosmetizata a societatii de dupa 1989 pana in vremurile actuale. Autorul patrunde, prin imagini brutale, chiar crude, in viata celor nedreptatiti de soarta, in care predomina infractiunile de toate genurile - cersetorie, proxenetism, trafic de fiinte vii, santaj, furt, talharie, prostitutie -, si in lumea clanurilor interlope.

O lume care poate starni in cititor reactii felurite - de soc, de curiozitate, de uimire, de revolta, de acuzare, de teama. Violenta, agresivitatea verbala sau fizica nasc in personajele aflate la varsta copilariei spre adolescenta ideea de razbunare, de lupta, dar si ambitia de a ajunge la un alt nivel, insa pe caile, prin metodele pe care le vad si care le sunt exemple. Copii lipsiti de copilarie, abrutizati, agresati, exploatati, care se inraiesc traind in preajma unor "sefi” care terorizeaza, infrang prin violenta orice dorinta a tinerilor de a iesi din acest cerc vicios.

Dar in acelasi timp, viata sefilor acestei lumi naste in tinerii abrutizati dorinta de a deveni ca ei - cu bani, masini scumpe, vile somptuoase si mai ales cu puterea de a-i domina pe ceilalti. Din aceasta lume nu exista iesire. E o lume in care ramai inchis pe viata.

Fragment din volumul "Inchisoarea vietii" de Marius Concita: ”Batai, scandaluri, injuraturi, urlete de durere, de disperare, de foame. Tibi era convins ca intreaga lume arata doar asa si nu putea concepe o alta. Ceva mai tarziu, cand incepuse sa descopere, sa exploreze, constatase uimit, ca dincolo de cartierul lui, se deschidea o alta lume, iar pentru ea, oamenii din cartierul sau, erau aceiasi sobolani pe care el ii observase de atatea ori prin gunoaie.

Vazuse case impunatoare ca niste palate, vazuse masini luxoase, cu geamuri ca niste vitrine stralucitoare, iar inauntru, asezati confortabil pe pernele moi, vazuse oameni fericiti, cu chipul relaxat fara grija zilei de maine. Langa ei stateau femei frumoase si elegante cu haine scumpe, imprastiind in jur adieri usoare de parfumuri dulci si fine, ca si viata lor. Mai vazuse copii ca si el, cu haine curate si noi, razand fericiti si alintandu-se, oglinditi in privirea plina de iubire a parintilor.

El nu stiuse si nu simtise niciodata ce inseamna afectiunea si dragostea unui parinte, o vorba spusa cu glas bland si tandru, o mangaiere atunci cand se simtea nefericit. Intotdeauna, mangaierea mult asteptata era brutala si dureroasa, ca un tipat intr-o biserica. Iar vorba spusa cu glas bland pe care o astepta era, de cele mai multe ori, un urlet cu miros de alcool si tutun ieftin.

Copilaria lui nu existase, ii fusese furata si ucisa chiar de oamenii care-i dadusera viata, de propriii parinti, ce ar fi trebuit sa-l protejeze, sa-l iubeasca. Ii fusese furata de viata mizerabila in care traia. Multi se resemnau, obisnuindu-se cu gandul ca nimic bun nu li se mai putea intampla, ca acolo, in lumea lor, se oprea totul, iar dincolo, nu le era permis sa patrunda.

Desi nu existau garduri si porti vizibile intre cele doua lumi, iar aparent trecerea era libera si oricine putea patrunde dincolo, era doar o himera, un delir de om in agonie. Barierele invizibile erau infinit mai puternice decat cele reale si decat orice amagire.”