In Deruta. Doamnele De Marti

Monika Peetz s-a nascut in 1963, in Germania. A studiat germanistica, stiintele comunicarii si filozofia la Universitatea din Munchen. Dupa excursuri in advertising, in dramaturgie si in lumea editoriala, din 1990 este redactor la Bayerischer Rundfunk in redactia de film, iar din 1998 a devenit autoare de romane cu un imens succes.

U N A P E N T R U T O A T E , T O A T E P E N T R U U N A ! Schimbare, schimbare, schimbare! Satula de gazele de esapament si de lipsa locurilor de parcare, Kiki se hotaraste sa se mute la tara.

Intr-o cladire veche, pe malul unui lac, unde sa isi deschida o pensiune. Dar cu trei saptamani inainte de inaugurare, totul era un dezastru. Iar gradina de zarzavaturi bio – doar un pustiu.

Fara sa stea pe ganduri, Caroline, Eva, Estelle si Judith pornesc in ajutorul lui Kiki si nimeni nu le poate desparti. Cu exceptia lui. Un barbat sarmant, cu agenda incarcata.

„Totul ramane neschimbat“, asa suna promisiunea facuta de doamnele de marti in ziua mutarii. Dar lucrurile se schimbasera cu totul. Aproape pe nesimtite, martea lor dintotdeauna dispa­ruse cu desavarsire.

Caroline fusese desemnata avocat din oficiu intr-un spectaculos dosar de rapire, Estelle era ocupata zi si noapte sa isi repuna sotul in circulatie dupa o criza de slabiciune, iar Eva se zbatea pe toate fronturile. Cand, un SMS de la Kiki le-a facut sa ia o hotarare fara amanare: „Daca din intamplare aveti putina vreme, mi-ar prinde bine o mana de ajutor. Acum.“ Eva o cunostea pe Kiki de cand abia implinise optspezece ani si stia ca are talentul nemaipomenit sa vada mereu, in toti si in toate, doar partea buna.

Mesajul ei putea sa insemne doar: E groasa. Am nevoie de ajutor. Imediat.

Rahat „tumultul vietii“, rahat „existenta ar mai fi avut sa-i ofere atatea“! Ratase de putin sa-si petreaca ultimul ceas al vietii gandindu-se la rufele de calcat. Viata ei era napadita de nimicuri.

Ce-ar fi avut de raspuns la portile ceresti, daca i s-ar fi pus intrebarea: „A avut viata ta un sens?“ Ce-ar fi avut de raspuns? „Las in urma mea un sot foarte ocupat, patru adolescenti obositori, care stiu sa fie si foarte agreabili, trei seturi incomplete de chei ale unei case familiale achitate pe jumatate intr-o zona verde si un cos intreg cu rufe de calcat.“ Poate ar fi fost bine sa sublinieze ca, prin moartea ei, se elibera una din mult doritele jumatati de norma din spital. Ideale pentru mamele care doreau sa-si continue cariera de medic.

– Doamna Seitz, doamna Seitz…, s-a auzit Caroline strigata de o voce agitata, de pe culoar. In aceeasi clipa, usa s-a dat de perete. In birou a intrat ca o furtuna o faptura straveziu-livida, cu pelerina fluturanda si alba la fata, ochi negri ca taciunele si buze liliachii.

Pe stafie o chema Nora si era noua ei interna. Avea note extrem de bune si maniere si gusturi care pretindeau intelegere. Nora isi imaginase noua sa cariera ca asistent de avocat sub influenta serialelor americane, prin urmare viata de birou de pana in prezent o dezamagea enorm.

Prea multe hartii, prea putina adrenalina. Caroline nu o vazuse niciodata atat de insufletita ca acum. Nora agita de zor o scrisoare.

Caroline si-a dat seama imediat despre ce era vorba. Un mesaj de amenintare. Inca unul.

„Te omor cu mana mea“, scria pe hartie cu litere rosii, scurse. – E sange? a izbucnit Nora, in culmea agitatiei.

I se vedea limpede entuziasmul ca in sfarsit se intampla ceva ca in CSI (Crime si investigatii). – Marker rosu, a spus Caroline, dupa ce a apropiat scrisoarea de nas. – Pur si simplu nu m-am indurat sa le las acolo, atat de ieftine erau.

Ca si cum as fi banuit ca o sa ne alegem cu o piscina acoperita, la prima furtuna. Le-a impartit tuturor articolele viu colorate, de vara, sub cele mai vesele forme. Caroline a primit o rata gonflabila, Judith un avion, Eva un peste simpatic, prevazut cu inotatoare.

Estelle a avut ghinion. Insula ei miniaturala avea integrat si un palmier, care se cerea si el umflat. – Ultima oara cand am suflat, a fost intr-un tubulet, a marturisit Judith, chicotind.

– Pe mine deja m-a luat cu ameteala, s-a plans Eva dupa trei respiratii. – Este o chestiune de tehnica, i-a sugerat Kiki. – Scuteste-ne de detalii, a oprit-o Estelle, gafaind cu disperare.

Apoi a amutit total. Oxigenul de care creierul ei avea atata nevoie pentru a produce in continuare replici la fel de taioase se scurgea in palmierul unui bazin gonflabil pentru copii. „Concediu la umbra palmierilor“ a capatat in acea clipa un inteles cu totul nou pentru Estelle.