Îmi pare rău, sunt așteptată

Yael traieste doar pentru munca ei. Interpreta de exceptie la o agentie renumita, isi imparte timpul intre intalniri si cine de afaceri. Nu stie ce inseamna o vacanta, e dependenta de adrenalina.

Nu renunta niciodata la tinuta ei office si la pantofii cu tocuri inalte. Isi vede rar familia si prietenii, care isi fac griji pentru ea. Nu tine cont de sfaturi, pentru ca simte ca a facut alegerea potrivita, animata de dorinta neclintita de a reusi.

Pana cand il intalneste pe Marc, cel mai bun prieten al sau din studentie, si viata ei, atat de bine organizata, sare in aer. Trecutul o ajunge din urma si Yael descopera ca fericirea si succesul personal par a fi incompatibile… Un roman emotionant despre alegerile pe care le facem in viata. “Imi pare rau, sunt asteptata… e scris cu aceeasi naturalete care a devenit o marca a scrisului lui Agnes Martin-Lugand.” - Le Parisien “Cred ca nu ne oprim niciodata din a ne construi propria fericire.

E un proces neintrerupt. Yael poate sa se schimbe, are dreptul ca, la un moment dat, sa aleaga alta cale. Pana la urma, putem avea mai multe vieti.” - Agnes Martin-Lugand Dupa ce a profesat ca psiholog timp de sase ani, Agnes Martin-Lugand s-a dedicat scrisului, publicandu si primul roman, Oamenii fericiti citesc si beau cafea, in regim propriu, pe platforma Kindle Amazon, in decembrie 2012.

Remarcata rapid de bloggerii atenti la mediul literar virtual, a trezit interesul Editurii Michel Lafon, care i-a propus debutul in lumea editoriala traditionala. Astfel, romanul sau a cunoscut un succes urias, fiind tradus in mai multe limbi. La Editura Trei, romanul Oamenii fericiti citesc si beau cafea a aparut in 2016, urmat de celalalt roman al autoarei, Viata e usoara, nu-ti face griji.

Fragment din romanul "Imi pare rau, sunt asteptata" de Agnes Martin-Lugand: “Dimineata a fost catastrofala. Intr-o dispozitie ingrozitoare, m-am dus in biroul meu fara sa adresez vreun cuvant cuiva. Cand am luat legatura cu o organizatoare de saloane, am gresit limba, vorbind in engleza cu un accent si mai pronuntat decat al mamei mele; biata femeie a fost complet naucita si a crezut ca e vorba de o farsa la telefon; cand mi-am revenit si i-am vorbit in franceza, mi-a trantit telefonul in nas.

Apoi, Bertrand m-a chemat in biroul lui ca sa-mi prezinte un nou client. Intalnirea s-a derulat perfect pana in momentul in care privirea mi-a cazut pe ceasul barbatului, un Jaeger-LeCoultre si n-am mai scos niciun cuvant, doar m-am gandit la mana lui Marc intorcandu-si ceasul. In sfarsit, Benjamin, responsabilul cu serviciul de traduceri, a venit la mine dupa pauza de masa, peste care eu sarisem, dorind sa-mi stie parerea despre o subtilitate de limbaj; m-am uitat pe foaia pe care mi-a dat-o fara sa caut sa inteleg.

— Habar n-am, i-am spus fara sa-i arunc nicio privire. — Ce te-a apucat? Parca nu mai esti tu cea din ultimele saptamani.

Uiti cam repede, dupa parerea mea, spiritul de echipa laudat de Bertrand si de tine sambata seara si chiar e pacat. Cand am ridicat capul, plecase deja. Imi pierdeam total stapanirea de sine.

Era clar ca trebuia sa impiedic ca aceasta situatie sa se agraveze. Marc nu-mi va mai tulbura munca. Mi-am inhatat poseta si i-am spus asistentei ca totusi ma duc sa mananc.

Dupa aceea m-am plantat in fata biroului serviciului de traduceri. — N-am uitat spiritul de echipa. Scuza-ma.

Am o mica problema de rezolvat... La intoarcere, ma ocup de traducere! Am parasit agentia cu pas hotarat si am oprit primul taxi care a trecut.

Soferul a facut cunostinta cu proasta mea dispozitie: — Grabiti-va, mai am si alte treburi! — Cucoana, calmati-va, altfel va las aici. S-a-nteles?

mi-a raspuns privindu-ma in oglinda retrovizoare. M-am ghemuit pe bancheta. Cand a oprit, i-am aruncat bancnota pe scaunul pasagerului si am trantit portiera din toate puterile.

Am deschis la fel de brusc usa magazinului de vechituri si am intrat. — Marc! am strigat.

A aparut din fundul magazinului si a venit cu nonsalanta spre mine. Fara sa spuna un cuvant si fara sa ma scape din priviri, si-a scos ochelarii si i-a lasat pe o mobila pe langa care a trecut. Apoi, calm, s-a rezemat de un perete, a bagat o mana in buzunar si a indraznit sa schiteze un zambet din coltul buzelor.

“Nu, am halucinatii. Cine se crede?”"