Hannah

Nu suntem „buricul pamantului”, suntem urmasi ai dacilor. Cu bune, cu rele. Zestrea genetica ne-a fost alterata de navalirile romane ce ne-au jefuit de aur, miere, brazi si, cel mai rau – ne-au distrus sufletul de nemuritori si ne-au aruncat in orgii straine noua.

Dupa ce ne-au luat tot ce adunaseram pana atunci, au plecat lasandu-ne, ca pe niste copii bastarzi, in voia unor vagabonzi ai lumii: avari, gepizi, cumani, pecenegi, huni si altii. Am rezistat. Mai existam si azi.

Acum ne numim romani. Suntem la marginea imperiilor. Avem drumul nostru greu.

Noi nu ne negociem viata si moartea in genunchi. Daca trebuie sa murim, o facem in picioare, luptand pentru mamele noastre pana la capat. In trecatori si pasuri am durat lacasuri in care calareti-curieri veneau si spuneau mamelor noastre cine a plecat la Zamolxis, cine a mai ramas si daca era cazul ca ele sa se retraga in pesteri si sa astepte acolo semn.

Dacii se bazau – dincolo de vitejia si rezistenta lor iesite din comun – pe iscoade si pe curieri care ii informau chiar si cu ce se intampla in Cetatea Eterna. Dupa ce ne-am crestinat, lacasurile s-au transformat in sfinte manastiri ce dureaza si azi. Fragment din cartea "Hannah" de Longin Popescu "Dupa fiecare trauma, ma aruncam frenetic in alta activitate sperand sa uit de precedente.

Ce eroare savarseam.. aveam sa aflu mai tarziu, cand au aparut primele atacuri de panica. Chiar si la decontaminare psihologica, sub psihoterapie, evitam sa imi iau inima in dinti si sa ma apropii de miezul experientelor traumatice prin care trecusem de atatea ori.

Poate ar fi trebuit sa ma atasez de ceva sau mai ales de cineva. Iubirea se poate manifesta pe deplin doar intr-o anumita “ordine”, adica intr-un sistem ordonat de relatii de atasament. Iubirea singura nu se poate manifesta in episoade haotice...

Simteam cum ochii mi se inchideau sub influenta medicamentului administrat. Totusi, nu voiam sa adorm, voiam sa mai vorbescc cu mine sau cu ce mai ramasese din mine. Simteam ca viata mea trecuse orgolioasa, galagioasa si agitata ca un transatlantic.

Valtorile ce altadata m-ar fi inviorat ca o joaca a apei si ca o provocare acum ma trageau in adanc. Pe puntea “pachebotului” recunosc – intr-o procesiune muta – femeile care mi-au jalonat viata intre iubire, ura si incrancenare."