Gluma

Cineva se joaca cu vietile noastre – pare sa spuna Milan Kundera in primul sau roman –, cineva leaga si dezleaga intamplarile in care suntem atrasi cu sau fara voie, impingandu-ne in fundaturi sau oferindu-ne brusc o libertate cu care nu stim ce sa facem. Cineva isi rade de noi, propunandu-ne idealuri care se transforma irevocabil in propriul lor simulacru, fara a inceta totusi sa ne urmareasca si sa ne otraveasca existenta. Cineva se uita la noi necrutator, inregistrand fiecare miscare a noastra cu o privire de gheata ce nu lasa nici o speranta.

Si tocmai acest chip, redat de aceasta privire, e cel pe care, mai presus de toate, ni-l ofera Gluma – chipul de ieri, de azi si dintotdeauna, in care suntem somati sa ne recunoastem. Fragment din volumul "Gluma" de Milan Kundera: "Comunistii cred cu o adevarata religiozitate ca un om care s-a facut vinovat fata de partid isi poate rascumpara pacatul plecand sa lucreze o anumita perioada printre muncitori sau agricultori. Asa se face ca, in decursul anilor ce au urmat evenimentelor din februarie, multi intelectuali au luat - pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp - drumul minelor, al fabricilor, al santierelor de constructii si al fermelor de stat, ca apoi, dupa o tainica purificare in atmosfera acestor intreprinderi, sa li se ofere posibilitatea de a se reintegra in administratie, invatamant sau in diferite secretariate.

Cand am anuntat conducerii facultatii intentia mea de a-mi parasi postul fara a cere in schimb un altul de cercetator stiintific, dorind, dimpotriva, un loc de munca intr-un mediu popular, de preferinta un post de lucrator specialist, undeva, intr-o ferma de stat, colegii mei comunisti - prieteni sau dusmani - au interpretat demersul meu nicidecum in spiritul credintei mele, ci in spiritul credintei lor: pe scurt, ca pe o expresie cu totul exceptionala a autocriticii. Apreciind atitudinea mea, s-au grabit sa ma ajute, gasindu-mi un loc foarte bun la o ferma de stat din Cehia occidentala, un loc bun cu un director bun, intr-o zona nespus de pitoreasca. De drum bun, m-au inzestrat cu o fisa de cadre neobisnuit de favorabila.

Eram, intr-adevar, fericit in acest nou loc de munca, unde ma simteam, pur si simplu, renascand. Ferma fusese infiintata intr-un sat de frontiera parasit, doar pe jumatate repopulat, din care fusesera stramutati germanii dupa terminarea razboiului. De jur-imprejur, cat cuprindeai cu ochii, se unduiau siruri de coline, in cea mai mare parte golase, acoperite de pasuni.

In vaile dintre ele se raspandeau, solitare, la distante considerabile unele de altele, casutele unor sate extinse peste masura. Ceturile frecvente inaintand peste regiune se asezau, intre mine si pamantul locuit, ca un paravan in permanenta miscare, asa fel, incat lumea mi se parea a fi a cincea zi a facerii, cand Dumnezeu mai sovaia, poate, intrebandu-se daca era cazul s-o incredinteze omului. Aici insa, pana si fiintele umane erau mai autentice.

Fata in fata cu natura, cu nesfarsitele pajisti si pasuni, cu cirezile de vaci si turmele de oi, existenta lor era mai aproape de origine. Ma simteam bine in mijlocul lor.”