Gașca pofticioșilor

Vic sufera de sindromul Moebius si e super-destept. Coco e o rapperita de treisprezece ani care injura intruna. Baz este un fost hot de masini si, impreuna cu fratele sau Zuz, care nu vorbeste decat pocnind din degete, au emigrat amandoi din Africa in urma uratului razboi din Congo.

Mad este frumoasa misterioasa de care se indragosteste Vic. Toti cinci au trecut in viata lor prin deziluzie, pierdere sau violenta, dar isi gasesc unii in altii salvarea improbabila. O poveste inteligenta despre foamea de prietenie care a ajuns instant bestseller New York Times.

„O carte superba, patrunzatoare, o bucurie de carte.” - Nicola Yoon „Un ritm perfect si un mare talent pentru cuvinte. Adolescentii sofisticati o vor iubi.” - Kirkus Reviews Fragment din romanul "Gasca pofticiosilor" de David Arnold: „Coco si-a dres din nou glasul si a vorbit cu tonul cuiva care crede ca intreaga lume il asculta. — „Si tocmai cand copiii aveau mai multa nevoie de cineva, cineva pe care sa-l iubeasca si in care sa se increada, s-au gasit unul pe altul si si-au zis Gasca Pofticiosilor si au trait si-au ras si au vazut ca era bine." Declaratia lui Coco a fost urmata de o tacere lunga, desi n-as putea spune cat de lunga, fiindca nu puteai calcula asa ceva.

— Ce ziceti, gasca? a intrebat Coco. Stiu ca Vic e doar un Capitol, dar nu stiu, dupa ziua de azi parca suntem o banda adevarata, stiti?

Ca unsurosii tai, Mad. Cei din Proscrisii. M-am gandit ca ar trebui sa avem un nume.

Zuz a pocnit o singura data din degete. — Gasca Pofticiosilor, a continuat Coco. V-ati prins?

Pentru ca ne e mereu foame si suntem mereu la Babuska sau la Napoleon sau la Mana Alba si din cauza frecusurilor de la Foodville cu inghetata. Plus ca, stiti voi, flamanzi de viata si nu stiu ce. Deci cu dublu sens.

Gasca Pofticiosilor. M-am ridicat in sezut si m-am strecurat afara din sacul de dormit. — Ne-am prins, Coco.

E al naibii de candid. Buclele roscate ale lui Coco au biciuit aerul in penumbra. — Ce frutu-i ma-sa inseamna candid?

— Fetelor! a zis Vic. O furie irationala imi clocotea in piept, urcandu-mi in gatlej, in obraz si in frunte, pana am avut senzatia ca parul mi-a luat foc.

Si cat de ciudat era sa fiu in deplinatatea facultatilor mintale intr-o asemenea clipa si sa-mi dau seama ca nu eram suparata pe ceea ce eram suparata. Nu eram cu adevarat furioasa pe Coco. Deci, de ce eram suparata pe ea?

— Inseamna ca nu-i nici pe departe o treaba atat de desteapta pe cat o crezi tu. Silueta micuta a lui Coco s-a ridicat cu totul, cu fundul inca pe jumatate in sacul de dormit, ca un ardei partial umplut. — Esti suparata numai fiindca nu te-ai gandit tu prima la asta.

Am facut si eu o data o declaratie. O declaratie candida.”