Forma apei

Este anul 1962 si Elisa Esposito, o femeie muta, ramasa orfana din copilarie, se lupta cu monotonia vietii de ingrijitoare in schimbul de noapte la Centrul de Cercetari Aerospatiale Occam din Baltimore. Intr-o noapte fatidica, Elisa vede ceea ce nu-i era ingaduit sa vada, secretul cel mai bine pazit al Centrului: un om-amfibie, capturat in Amazon si studiat in scopurile Razboiului Rece. Creatura este inspaimintatoare, dar in acelasi timp magnifica, capabila sa inteleaga limbajul si emotiile… iar Elisa nu se poate tine deoparte.

Recurgind la limbajul semnelor, cei doi invata sa comunice. In scurt timp, afectiunea se transforma in dragoste, iar creatura devine singura ratiune de a trai a Elisei. Versiunea cinematografica a romanului scris de Guillermo del Toro impreuna cu Daniel Kraus este cistigatoarea a patru premii Oscar, editia 2018: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cea mai buna coloana sonora (Alexandre Desplat), cea mai buna scenografie.

Traducere din limba engleza si note de Veronica D. Niculescu Fragment din roman: "Visele Elisei au inceput sa se limpezeasca. Sta intinsa pe fundul unui rau.

Totul e de smarald. Sare pasind desculta pe pietre acoperite de muschi, aluneca printre plante mangaietoare, isi ia avant impingandu-se in crengile catifelate ale copacilor cufundati. Treptat apar obiecte pe care le recunoaste.

Cronometrul ei pentru fiert oua, facand salturi lente. Ouale in sine, niste mici luni rotitoare. Pantofii se rostogolesc pe langa ea ca o scoala de pestisori stangaci si coperte de album coboara ca niste pisici de mare.

Apar plutind doua degete de om, iar Elisa se trezeste. Multe lucruri legate de Richard Strickland o tulbura pe Elisa, dar degetele sunt cele care o bantuie. A mai fost nevoie de alte cateva asemenea vise, pana cand, intr-o noapte, s-a desteptat si a priceput.

Ea isi foloseste degetele pentru a interactiona cu lumea. Nu-i ceva ridicol, se gandeste, sa te inspaimante ideea ca ti-ai putea pierde degetele. Isi imagineaza echivalentul la un om care vorbeste si e ingrozitor: dintii lui Strickland cazand peste niste buze sparte, un om care nu mai este capabil sau nu mai vrea sa spuna ce face inainte s-o faca.

Si ea are lucruri despre care nu vrea sa vorbeasca. E a doua jumatate a noptii, cand ea si Zelda lucreaza separat. Elisa isi lipeste urechea de usa rece ca gheata a laboratorului F-1.

Isi tine respiratia si asculta. De obicei se aud voci prin peretii laboratorului, dar in noaptea asta nu se-aude nimic. Arunca o privire in spate, la caruciorul pe care si l-a lasat in fata unui alt laborator, ceva mai incolo pe coridor, sperand s-o pacaleasca pe Zelda in cazul in care ar veni sa i se alature mai devreme decat se asteapta.

Elisa se simte expusa cu atat de putine asupra ei - doar o punga maro in care isi tine mancarea si cartela de acces. Strecoara cartela si-si doreste ca incuietoarea magnetica sa fi fost mai putin galagioasa. O caracteristica permanenta la Occam e lumina intransigenta.

Luminile nu se sting. Elisa n-a fost niciodata partasa nici macar la stingerea unui singur intrerupator. Prin urmare, lumina domoala din F-1 este socanta ca un incendiu.

Odata ce intra, Elisa se lipeste cu spatele de usa inchisa; o cuprinde panica, sa nu fie ceva in neregula. Dar treaba asta sigur e ceva atent gandit: un sir de lumini instalate de-a lungul peretilor in acest scop imprastie o lumina de miere spre tavan. E destula lumina ca sa vezi prin incapere, dar se si aud niste zgomote care o tin pe Elisa lipita de usa.

Ric-ric, ciu-cu, zu-zu-zu, tuunc, hi-hi-hi-hi-hi, tru-tru, car-car, zi-ii-ii, hic-ric-hic-ric, lug-u-lug-u-lug, fiuuu. Elisa si-a petrecut absolut fiecare zi din viata ei la oras, dar isi da seama ca acestea sunt niste sunete din natura, nici unul n-are ce cauta in buncarul asta de beton. Zgomotele sparg apatia ceasurilor de dupa program din F-1, impregnand fiecare masa, scaun si dulap cu amenintarea unui pradator.

Prin laborator umbla monstri lasati liberi."