Flacara din zapada. Viata Sfantului Serafim de Sarov

Pentru a ne apropia de Sfantul Serafim, trebuie sa patrundem cu ajutorul imaginatiei in lumea sa, chiar in atmosfera fizica a padurii, in conditiile particulare ale climei din acea parte a provinciei Tambov, in mentalitatea, superstitiile oamenilor si evlavia ortodoxiei ruse manifestata pe tot parcursul anului. El ne invata ca rugaciunea este mereu la indemana pentru bogati si pentru saraci, pentru cei nobili si pentru cei umili, pentru cei puternici si pentru cei slabi, pentru cei zdraveni si pentru cei bolnavi, pentru cei curati si pentru cei necurati. Acest suvoi al rugaciunii face sa coboare, drept raspuns, adierea sfanta!

Atunci, cand vine Mangaietorul, rugaciunea noastra este bucurie desavarsita. Iar unde se aduna cei care se bucura, acolo este Biserica. Dumnezeu ii spune omului, indiferent de stare sau conditie: „Copile, da-Mi inima ta.” Daca noi I-o dam, El vine.

Datorita faptului ca a trait in sanul societatii ruse, cu toate aceste aspecte si traditii, Julia de Beausobre reuseste sa ne stimuleze imaginatia, ca sa nu mai vorbim despre felul in care evoca pentru noi impactul produs asupra acelei lumi de evenimente mai ample petrecute in Rusia si in afara. Fragment din volum: “AMURGUL, care se lasa mai devreme iarna, il invalui incet, incet pe Serafim. Invelisul orbitor de zapada capata o culoare cenusie blanda.

Linistea nu mai era doar o lipsa a sunetelor; ea trecea in toate lucrurile, comunica o viata noua tuturor; ridica totul pe o alta treapta. Maiestuoase, trunchiurile roz, ca de carne, se inghesuiau tot mai tare unul in altul. Cararea pe care mersese cu ceva timp in urma abia se mai vedea.

Urme de lupi si pisici salbatice se intersectau ici si colo. Serafim zambi fericit. Iarna avea sa-i apere singuratatea.

Pahomie subliniase in mod misterios faptul ca drumul urmat de un calugar care traieste intr-o obste este usor — o viata petrecuta in lupta cu gugustiucii, comparativ cu calea pustnicului, care este grea si plina de pericole, ca o lupta dusa de unul singur in inima taigalei. Batranul nu cunostea si nici nu experimentase in mod evident vreodata minunata putere pe care tacerea o revarsa in om: o ardoare pe care tovarasia niciunui om n-o poate oferi. Scrafim se opri, ascultand cu nesat veselia tacuta din jurul lui.

Nu, din el. Ba nu. Ba da.

Unde era deci? Rase incet. Nu existau limite; nu exista „inauntru" sau „ afara".

El, lumea si ea erau una. Dandu-si capul pe spate, privi lung si cu duiosie in departare la cerul verde spalacit, care se intindea pana dincolo de varfurile albe ale copacilor. Inundat de dulceata, canta lauda adusa de creatie creatorului ei.

Cuvinte scurte, absurde, simple curgeau de pe buzele lui zambitoare. Slujitorul se indragostea. Pe masura ce zilele fericite treceau, se mira si mai mult de greseala facuta de Pahomie.

Pustnicia nu era ceva de temut. Era chiar izvorul bucuriei; este adevarat, erau povestile Parintilor; dar acestia au trait cu multa vreme in urma, in alta tara, intr-o lume pagana, care abia facea cunostinta cu crestinismul. Ei insisi erau altfel.

El nu vedea Iucrurile ca acestia. Era o deosebire. Iar Pahomie il facuse sa piarda saisprezece ani de fericire deplina."