Figuri ale textului anteic

Noutatile critice sunt devastatoare: realul realului nu mai poate fi decodat, reinventat etc. dupa intalnirile sale repetate cu textul, dupa deformarile sale repetate, dupa transfigurarile si metamorfozele acestuia; cel mult, critica face posibil un real inventat, o inventie recombinatorie a ceea ce ar mai fi ramas din realul realului dupa deformarile sale repetate si multiplele incifrari in text ale acestuia; o decodare a realului nu este posibila nici macar prin textul critic, odata ce acesta se foloseste de un pattern similar celui literar in naiva sa tentativa de a demola toate barierele ce il separa de lumea realului; textul critic nu (mai) poate nici explica textul literar din perspectiva modului propriu in care acesta recombina, inventeaza sau numai deformeaza realul si nici opera asupra lumii realului, a carei reinventare dupa dramatica ei suferinta din tranta cu textul devine utopica. Textul critic propune/ instituie un real propriu, un real critic, care nu este decat o forma (particulara) inventata a tuturor intalnirilor anterioare dintre real si texte ca obiecte critice.

El este o recompunere, o inventie, o masca, o fantasma care, spre deosebire de inventiile literare (care au notorietatea de a deforma realul), mizeaza pe minciuna culturala (ori numai naivitatea) de a pretinde ca dispune de instrumente stiintifice (performante) de recuperare a realului din text si ca detine intreg inventarul de recuperare a realului din clestii prea stransi ai corsetelor sale textuale. (Dorin Popescu) Fragment din cartea "Figuri ale textului anteic" de Dorin Popescu "Sunt doua scoli de filosofie in Grecia antica si pe amandoua le introduce sufletul romanesc in ecuatia disperarii moderne: scoala pitagoreica si scoala socratica. Prima, de tip inchis, limiteaza la comunicare aventura spiritului: elevii scolii lui Pitagora n-au voie sa rada si sa judece vorbele Maestrului, iar libertatea se traieste prin delegatie.

Socrate, dimpotriva, cultiva virtutea dialogului si insufleteste orice stridenta (inteleasa si pardonabila) a discipolilor sai. Exista un rest ultim, un temei al fiecarui lucru, iar scoala socratica este o introducere in teoria acestui rest; aici prietenii sai nu comunica, se cumineca. Vreme de milenii, spatiul romanesc, damnat la a fi unul inchis, a produs eroi indoielnici, cuminti, cu temele facute acasa.

Eroi pitagoreici, crescuti la scoala aplauzelor sau a enciclopedismului pur. Eminescu initiaza revolta socratica romaneasca, pregatind astfel o buna intalnire cu infinitul a romanescului. Pana la el, fie cultura romana nu era atat de adulta incat sa primeasca deschis o provocare la, fie batranii ei nu putusera fi (un Dimitrie Cantemir, bunaoara) decat savanti, nu intelepti.

Eminescu patrunde cu Socrate la brat intr-un imperiu virgin pentru ca. provoaca. Provoaca si proclama indoiala, intrebarea, relativul.

El naruie, bunaoara, regatul lui dragoste si-l propune, copil de casa, pe-al lui amor, ne ia de pe umeri poveri coplesitoare si face din femeie muiere, din dragoste un lant ce se-mparte cu fratie, face deci pentru fiecare virtute o sora mai tanara cu care sa-si imparta jucariile limbii. Aducand acasa cate un fiu risipitor, Eminescu deschide limba romana spre intelesuri mai largi, spre rest; odata cu el, scoala pitagoreica devine trecut si cugetul e gata sa primeasca alti oaspeti."