Fericirea îmi scapă printre degete

Inca din copilarie, Iris a fost pasionata sa creeze haine, sa le dea viata prin magia cusutului – nimic nu o poate face mai fericita. Dar parintii ei nu i-au impartasit ambitia de a deveni creatoare de moda, pe care o considerau doar un capriciu. Iar Iris cu durere in suflet, s-a resemnat.

Astazi, tanara se sufoca intr-un orasel de provincie, sotul o neglijeaza, iar viata pare sa i se fi oprit in loc. Dar dezvaluirea unui cumplit secret de familie o indeamna pe Iris sa-si ia viata in maini. Nu renunta la pasiunea ei si se inscrie la o scoala de haute couture din Paris, unde o intalneste pe Marthe, muza si mentor, tulburatoare si autoritara… "Portretul convingator al unei femei in cautarea propriei identitati, “Fericirea imi scapa printre degete” ne atrage intr-o aventura ametitoare de care, asemenea lui Iris, cititorului ii va fi greu sa se elibereze." - Le Parisien ”Fericirea imi scapa printre degete” este un amestesc de simplitate si profunzime.

Dincolo de povestea acestei tinere femei, autoarea care e si psiholog, isi indeamna cititorii sa-si puna intrebari legate de propriile vieti. Cum fiecare dintre noi poate, intr-o zi, sa mediteze asupra destinului sau si asupra alegerilor pe care le face, Iris ne demonstreaza ca exista mereu posibilitatea unui nou inceput." - Paris Match Fragment din romanul "Fericirea imi scapa printre degete" de Agnes Martin-Lugand: „A doua zi dimineata eram atat de naucita, incat,ca sa cobor valizele, le-am impins cu piciorul pe scari pana la parter. Dupa aceea, le-am tarat pana in hol.

Acolo l-am gasit pe Pierre, ghemuit langa usa, cu ochii rosii de plans. Imbatranise cu zece ani intr-o noapte. Probabil ca la fel se intampla si cu mine.

Am comandat un taxi pentru la gara si l-am asteptat rezemata de peretele de la intrare, alaturi de cel pe care il consideram deja fostul meu sot. — Nu pleca... Te iubesc, Iris.

— Trebuia sa te gandesti inainte la asta. — Nu ma mai iubesti, nu-i asa? — Nu, si...

asta nu dureaza de ieri, de azi, dar refuzam pur si simplu sa recunosc fata de mine insami. — Dar pe el il iubesti? Am incercat sa-mi ascund lacrimile.

— Raspunde-mi. L-am privit fix. Imagini de la intalnirea noastra, din casnicia noastra, din ultimele momente petrecute impreuna se ciocneau de amintirea clipelor furate cu Gabriel.

Stiam cu cine fusesem fericita si cu adevarat eu insami in ultimele luni. Daca n-as fi aflat ca Pierre ma insala, as fi putut sa ma multumesc cu viata aceasta inspida, falsa, si sa renunt la Gabriel. As fi renuntat la mine insami.

Acum nu mai era cazul. — Da, il iubesc. S-a auzit un claxon.

— Lasa-ma sa trec, mi-a sosit taxiul. S-a ridicat si s-a dat la o parte, fara sa se impotriveasca. L-am rugat pe sofer sa ma ajute sa car valizele, apoi m-a intors langa Pierre.

Nu dadusem niciodata importanta verighetei sau inelului de logodna, de fapt nu prea avusesem de-a face cu asta, erau traditiile lui Pierre si ale familiei lui, si visul parintilor mei. Numai ca astazi apasau de parca ar fi fost de fier pe degetele mele, imi faceau rau. Le-am scos, i-am luat mana lui Pierre si i le-am pus in causul palmei.

O ultima privire si am urcat in masina. Cateva ore mai tarziu, ma ascundeam intr-un colt, in braseria din fata cladirii unde locuia Marthe. Nu eram pregatita sa-l infrunt pe Gabriel; poate avea sa ma respinga.

Oare ce avea sa creada despre faptul ca ma intorsesem dupa ce descoperisem ca Pierre ma insela? Clipa despartirii noastre fusese intensa, dar plecasem, ii intorsesem spatele. Si, o data in plus, mi-am amintit replica lui care ma bantuia: „Intoarce-te la sotul tau".

La urma urmei, nici el nu luptase pentru mine. Desi motocicleta lui nu era acolo, am asteptat sa se innopteze. Am vazut toti colaboratorii plecand unul dupa altul.

Cand nu s-a mai zarit nicio lumina la etajul intai, mi-am luat inima-n dinti. Aveam sa ma tarasc la picioarele Marthei daca avea sa fie nevoie, ca sa ma primeasca inpoi. In fata usii principale, m-am rugat din rasputeri sa nu se fi schimbat codul.

Semnalul sonor mi-a provocat un ras nervos. Am lasat valizele la intrare, am luat liftul si am urcat pana la etajul al cincilea. Ma pregateam sa-mi pun viata in joc in urmatoarele minute.

Ajunsa in fata usii, am ezitat mai multe secunde inainte sa sun; nu-mi repetasem discursul. Degetul meu a apasat doar un pic. Usa s-a deschis si a aparut Jacques.

— Ce faci aici, Iris? m-a intrebat in soapta.”