Femeia cu colier de velur

Cele o mie una fantome reprezinta o ampla culegere de povestiri fantastice, publicata de Alexandre Dumas in 1849. Culegerea e constituita din sapte cicluri: Cele o mie una fantome Femeia cu colier de velur Casatoria lui mos Olifus Testamentul domnului de Chauvelin O cina la Rossini Gentilomii din Sierra Morena Iepurele bunicului Cuprinde un bogat repertoriu de teme si motive specifice literaturii fantastice: capete taiate care vorbesc, spanzurati malefici, fantome si vampiri, povestea unui vanator blestemat sa urmareasca un iepure urias si nemuritor sau aventurile stranii ale unui marinar casatorit cu o sirena. Povestirile din Cele o mie una fantome, care au precedat Povestirile crude si insolite de Villiers de L’Isle-Adam, dezvaluie o latura mai putin cunoscuta a operei lui Dumas.

Fragment din volumul "Femeia cu colier de velur" de Alexandre Dumas: „In timpul noptii, toata ziua urmatoare, toata ziua si toata noaptea ce a urmat dupa aceea, Hoffmann a fost bantuit de doua imagini: una a fantasticei dansatoare, cealalta a medicului la fel de fantastic. Intre aceste doua fapturi exista o asemenea legatura, incat Hoffrnann nu si-o putea inchipui pe una fara cealalta. In toiul acestor viziuni, care i-o infatisau pe Arsene mladiindu-se pe scena, nu auzea orchestra, ci pe doctorul care fredona, batand darabana cu degetele pe tabachera de abanos; apoi, din vreme in vreme, un fulger ii trecea pe dinaintea ochilor, orbindu-l cu o ploaie de scantei; erau cele doua raze care tasneau, unindu-se una cu alta, din colierul dansatoarei si din tabachera medicului; era acea atractie simpatetica dintre ghilotina batuta in diamante si capul de mort de pe tabachera, erau, in sfarsit, ochii ficsi ai doctorului, care pareau s-o atraga si s-o respinga dupa voia lor pe dansatoarea cea plina de farmec, asa cum ochii unui sarpe atrag si resping pasarea asupra careia se opresc.

De douazeci de ori, de o suta de ori, de o mie de ori, lui Hoffman ii veni ideea sa mearga iarasi la teatru; dar, intrucat nu sosise inca momentul reprezentatiei, el isi propuse sa nu cedeze acestei tentatii, pe care, de altfel, o combatea in toate felurile, mai intai folosindu-se de medalion, apoi incercand sa-i scrie Antoniei. Insa portretul acesteia avea o infatisare atat de trista, incat Hoffmann inchidea medalionul de indata ce-l deschidea; iar primele randuri ale fiecarei scrisori pe care o incepea erau atat de confuze, incat rupea si zece scrisori dupa ce scrisese abia o treime din prima pagina. In sfarsit, trecu cea de-a treia zi, se apropie ora deschiderii teatrului, suna ora sapte, iar la ultima bataie de pendul, Hoffmann se ridica parca fara voia lui, cobori alergand scarile si se napusti in directia strazii Saint-Martin.

De data aceasta, in mai putin de un sfert de ora, fara a mai fi silit sa intrebe pe cineva, ca si cum un ghid nevazut i-ar fi aratat drumul, in mai putin de zece minute fu la intrarea Operei. Dar — lucru ciudat! — locul nu mai forfotea de lume, asa cum se intamplase cu doua zile in urma, fie ca un incident oarecare, necunoscut de Hoffmann, facuse spectacolul mai putin atragator, fie ca privitorii se aflau deja in interiorul teatrului.”