Fata pe care ai lasat-o in urma

Cartea Fata pe care ai lasat-o in urma de Jojo Moyes este o reeditare a romanului, tradus la editura Litera in 2013, cu titlul Jertfa iubirii. Franta, 1916: Artistul Edouard Lefevre pleaca pe front, lasand-o acasa pe tanara sa sotie, Sophie. Cand micul orasel in care femeia s-a nascut este ocupat de germani in plin razboi mondial, portretul lui Sophie pictat de Edouard ii atrage atentia noului Kommandant.

In timp ce periculoasa obsesie a ofiterului devine din ce in ce mai puternica, Sophie va risca totul - familia, reputatia, viata - in speranta de a-si revedea sotul. Aproape un secol mai tarziu, portretul lui Sophie ii este daruit lui Liv Halston de tanarul ei sot, cu putin inainte de moartea lui fulgeratoare. O intalnire intamplatoare ii dezvaluie femeii adevarata valoare a picturii, declansand in acelasi timp o lupta incrancenata care va pune in pericol prima iubire pe care a simtit-o dupa tragedia suferita, precum si sperantele viitoare la fericire.

Fata pe care ai lasat-o in urma este povestea captivanta a doua femei despartite de un secol, dar unite prin hotararea lor de a lupta pentru ceea ce iubesc. Jojo Moyes scrie cu mana sigura o carte irezistibila, dulce-amaruie, dezvaluind latura intunecata a oricarei mari povesti de dragoste si cat de inselatoare pot fi clasicele finaluri fericite. - Entertainment Weekly Fragment din cartea "Fata pe care ai lasat-o in urma" de Jojo Moyes "Venisem la Paris in vara anului 1910, la un an dupa moartea mamei si la o luna dupa ce sora mea se maritase cu Jean-Michel Montpellier, un librar din satul invecinat.

Eu imi luasem o slujba la La Femme March, cel mai mare magazin universal din Paris, unde avansasem de la cabiniera la sefa de etaj, locuind in spatioasa pensiune a magazinului. Eram multumita la Paris, odata ce disparuse sentimentul initial de singuratate si castigasem destui bani ca sa pot purta pantofi si nu sabotii care ma etichetau drept provinciala. Imi placea spiritul comercial al orasului, imi placea sa fiu la lucru la 8.45 dimineata, cand se deschideau usile magazinului, facand loc pariziencelor elegante, cu palarii inalte, cu talii dureros de inguste, cu chipurile incadrate de blanuri sau de pene.

Imi placea grozav sa ma simt eliberata de agresivitatea tatalui meu, care-mi umbrise toata copilaria. Nu ma speriau betivii si degeneratii din 9e arrondissement. Si imi placea magazinul, suprafata lui vasta, aglomeratia, abundenta de lucruri frumoase.

Parfumurile si privelistea pe care le oferea erau ametitoare, stocul de marfuri permanent reinnoit, aducand lucruri noi si frumoase din toate cele patru colturi ale lumii: pantofi italienesti, stofe englezesti, casmir scotian, matasuri chinezesti, articole la moda la Londra si in America. La parter, raionul de alimente oferea ciocolata elvetiana, peste afumat si sclipitor, branzeturi cremoase, cu arome intense. O zi petrecuta in aglomeratul magazin La Femme Marche insemna sa ai zilnic acces la o lume mai larga si mai exotica.

Nu ma tenta sa ma casatoresc (nu voiam sa ajung ca mama mea), iar perspectiva de a ramane acolo unde eram, la fel ca madame Arteuil, croitoreasa, sau ca madame Bourdain, sefa de magazin, imi convenea de minune. Doua zile mai tarziu, am auzit din nou aceeasi voce: - Domnisoara! Domnisoara!

Tocmai ii aratam unei doamne o pereche de manusi elegante din piele de caprioara. L-am salutat din cap si am continuat sa ambalez cu grija cumparatura femeii. Numai ca el n-a avut rabdare.

- Am mare nevoie de inca o esarfa, mi-a dat de stire. Femeia mi-a luat pachetul din mana, fara a-si ascunde o exclamatie de nemulturnire. Clientul meu n-a dat nici un semn ca ar fi auzit-o.

- Ma gandeam la ceva pe rosu. Un rosu infocat, intens. Aveti vreuna asa?

Eram usor iritata. Madame Bourdain imi tot repetase ca magazinul nostru era un mic colt de paradis: clientul trebuia sa aiba intotdeauna sentimentul ca aici putea gasi o oaza de liniste dupa forfota strazii (fie si una in care i se golea cu eleganta portofelul). Ma temeam ca nu cumva clienta de adineauri sa faca vreo plangere.

Dar femeia a iesit cu barbia ridicata. - Nu, nu, nu, nu acelea, a protestat el, in timp ce eu cautam prin stocul de marfuri. Cele de acolo.

A aratat undeva in jos, spre vitrina de sticla, unde erau expuse esarfele cele mai scumpe. - Aceea. Am scos din vitrina esarfa.

Era de un rosu rubiniu si intens ca sangele proaspat si stralucea pe mainile mele ca o rana. El a privit-o si a zambit. - Puneti-o la gat, mademoiselle.

Ridicati putin capul. Da. Asa.

De asta data eram constienta de gestul meu. Stiam ca sefa nu ma scapa din ochi."