Farmecul negru

Marc Forcin e mincinos, alcoolic, cinic si desfranat, si inca din copilarie, dar are aceasta „luciditate artistica“, o anumita vioiciune a spiritului si o poezie personala care ne fac sa devenim dependenti de lectura cartii Farmecul negru. El ajunge in Algeria si lipsa de experienta intr-ale vietii, in general, il face sa traiasca episodul asta foarte diferit de „insotitorii“ lui, accentuandu-i, pe de-o parte, trasaturile cele mai intunecate ale personalitatii si, pe de alta parte, claustrandu-l, efectiv, in sfera viciilor lui. Cu o naratiune la persoana I singular in cea mai mare parte, romanul e autobiografic, de actiune (razboiul din Algeria ocupa o parte insemnata din subiect), dar si unul in care cinismul si depravarea reunite in personajul Marc Frocin ii confera lucrarii un gen aparte.

Fragment din roman: „Cat despre mine, nu-mi pasa nici de Algeria, nici de Franta, nici de armata. Nu-mi pasa de nimic. Biroul meu se invecina cu infirmeria.

Era destul loc ca sa instalezi un pat (cererea mea in acest sens ramasese pentru moment fara raspuns). Deasupra policioarei unei chiuvete fara robinet era un bec Bunsen la care puneam sa se incalzeasca apa, producand aburul si deci mijlocul de a deschide, nevazut si nestiut, corespondenta soldatilor. Furierul - legatura lui cu o femeie de serviciu insarcinata (ea pretindea ca nu stia cu cine) ma entuziasma - imi facuse rost de un fier de calcat stil Zola.

In fiecare noapte dispuneam de mormanul de calcat: o gramada de scrisori desfacute pe care aveam grija sa nu le parlesc in timp ce le restituiam un aspect confidential. Daca vreunul dintre camarazi nu-mi convenea, ii intarziam corespondenta sau i-o suprimam definitiv. Un sofer de vehicul blindat ma poreclise dositul si vorba s-a raspandit.

„Salut, dositule!", imi arunca el cand ma vedea. „Hei, dositule, ai iesit si tu din vizuina!", zicea un altul. Si acesta din urma care m-a insultat si-a vazut corespondenta rarindu-se subit.

De fiecare data cand un „Salut, dositule” imi lovea urechile, o scrisoare nu mai ajungea. „Nimic pentru mine, dositule?” „Nimic, Choubi." Era cominat cu o grasa. Aceasta ii trimitea fotografii pe care eu le distrugeam.

Pentru a acoperi hartiile fata-verso, ea se pierdea in amanunte despre regimul ei de slabire sau despre acele sampoane-decolorante-inodore-cu amoniac, capabile sa-i omoare pisica. Choubi merita cu prisosinta sa astepte cu asemenea fervoare ultimele barfe despre ablutiunile acestei iubiri cu amoniac. „Tot nimic, dositule?" „Nimic, Choubi." Ii dadea cu dositule, dar in acelasi timp isi stergea mainile pline de pacura pe o carpa, pentru a nu risca sa murdareasca eventuala scrisoare.

Ma privea drept in ochi, ma implora fara sa zica un cuvant."