Experimentul

„Da, nu gresesc, Dafin Mureseanu este un povestitor innascut. Are stiinta depanarii cuvantului cu masura, cu eleganta, intr-o evocare a faptelor de viata, care, sub pana sa, devin poveste si povestire. Este exact ceea ce se intampla si la Sadoveanu.

El este un povestitor cu un concept propriu asupra literaturii, ce decurge din lectia decantata a lui Sadoveanu, dar, fireste, un Sadoveanu al anilor 2000, adica modern nu spun modernizat, ceea ce e altceva. [...] Povestirile lui impun un prozator, un povestitor autentic, gata format, stapan pe mijloacele sale de exprimare si, sunt sigur, capabil de surprize extraordinare, de acum inainte, in peisajul nostru literar, atat de putin reverentios fata de lectia marilor inaintasi.” (CONSTANTIN CUBLESAN) „Prozele scurte ale lui Dafin Mureseanu ne poarta printr-o multime aiuritoare de decoruri, de la austera curte de manastire, la agitata curte de spital de nebuni, de la raristea satului de munte la inghesuiala orasului, de la odaia de lucru a scriitorului la cabinetul medicului, de la structuri sociale arhaice la cele utopice etc. Nu mai putin fascinanta e galeria sa de personaje.

Iar diversitatea intamplarilor narate e concurata doar de gradul lor de spectaculozitate. [...] Prin urmare, avem de a face cu un prozator lucid, un virtuoz perfect constient de ceea ce se intampla cu sine si cu naratiunea sa, care manevreaza cu dexteritate ironia si autoironia, umorul (uneori de-a dreptul abisal, „metafizic"), simtul critic, spiritul vizionar.” (MIRCEA PETEAN) Fragment din volum: “O ZI OBISNUITA Cum as putea, oare, incepe relatarea aceasta specie incerta — ca sa nu deranjez pe nimeni?! Pentru ca e vremea suparaciosilor, a suspiciunilor la purtator.

Adica toti isi poarta cu ei banuielile, ca pe sacul cu moaste ale stramosilor; trosneste un os si-i apuca spaima, care, in graba ei, naste mai repede efectul, deformat, un mic monstru... Dar daca am lua seama la toate peticele lumii, ce ne-am face, nu i-am mai purta niciodata haina! Nu mai tarziu de ieri, ma plimbam pe platoul de deasupra satului D., un fel de douazeci de terenuri de fotbal puse laolalta.

Admiram valea pe care se intinde asezarea, de-a lungul soselei si al raului, din ce in ce mai pipernicit in ultimii ani, dar si casele de pe dealuri, cazute acolo din cer, la intamplare, la distante destul de mari una de alta. Venisem sa cumpar o casa, mai bine zis sa vad cu ochii mei cateva, facute de vanzare inca din iarna, mai mult la indemnul tatalui meu, dornic sa ma stie proprietarul unei gospodarii de munte, unde sa nu se intample nimic la prima vedere. Ii cunosteam bine intentiile ascunse si mi se pareau atat de generoase, incat, dupa afacerea mea cu Conrad, inclinam pana la pamant sa-l ascult.

Ma plimbam in aerul curat si destul de rece pentru mijlocul lui aprilie, pe campul tuns scurt, cu mici flori galbene, mirat cat de repede m-am deprins aici. Aproape uitasem pentru ce am venit, daca nu m-ar fi trezit din detasarea mea un bazait ca de bondar, placut si din ce in ce mai apropiat. Putin mai tarziu, mi-a fost foarte usor sa observ un mic avion ce venea dinspre vest, intersectand calea ferata spre Oradea.

La un alt interval, la fel de onorabil pentru un om care n-are ce face, aparatul atinse platoul si rula spre capatul opus celui la care ma aflam eu. Era un „Cesena" obisnuit si nu mi s-a parut a fi o aterizare fortata. Ma aflam cam la opt sute de metri de el, cand s-a oprit, iar nerabdarea mea de-a afla ce se intampla crestea ca o maree."