Experiente ale extazului

In Experiente ale extazului, Ioan Petru Culianu abordeaza studiul ascensiunii extatice ca istoric al religiilor. El isi limiteaza investigatia la o arie culturala precisa si in acelasi timp considerabila – de la vracii greci, precursori ai lui Platon, pina la Evul Mediu crestin –, fiind insa familiarizat si cu alte forme de ascensiune celesta, atestate in samanisme din China, India sau Australia. Culianu analizeaza si compara anumite traditii extatice orientale si occidentale pentru a le degaja structurile si, pe cit posibil, a le preciza «istoria».

Dupa autor, ascensiunea extatica a sufletului cunoaste doua tipuri specifice: primul, pe care-l numeste «grecesc», comporta trecerea prin cele sapte sfere planetare (de regasit inca la Dante, Ficino si Pico della Mirandola). Celalalt, pe care il numeste «iudaic», prevede de asemenea o ascensiune in sapte (uneori trei) etape, dar acestea nu presupun niciodata existenta cerurilor planetare. Acest al doilea tip de ascensiune este atestat in numeroase apocalipse evreiesti si crestine si il regasim in povestirile despre «mi’raj»-ul Profetului.

Este inutil sa mai subliniem importanta si originalitatea lucrarii de fata. Cercetarile lui Culianu intereseaza deopotriva istoria generala a religiilor si istoria religioasa a Orientului Apropiat, a Mediteranei orientale si a Antichitatii tirzii. - Mircea Eliade Fragment din volumul "Experiente ale extazului" de Ioan Petru Culianu: „Razboaiele ceresti si gnoza Studiind materialele religioase iudaice cu incepere de la tannaiti, se poate urmari formarea unei doctrine predualiste, provenind din elemente mai vechi de primele doua veacuri p.C.

Coerenta interna a acestei doctrine pare sa excluda orice influenta straina determinanta. Ipoteza originii iudaice a dualismului gnostic a fost deja avansata de savantii din secolul al XIX-lea, incepind cu H. Graetz .

Numai ca - lucru foarte cunoscut - Graetz si urmasii lui, care nu duc lipsa de continuatori printre contemporanii nostri, chiar si dintre cei mai ilustri, confundau diteismul cu dualismul. Or, anumite doctrine iudaice, care nu reprezentau punctul de vedere comun (ca sa nu spunem „ortodox") al exegetilor Torei si al traditiei orale, vehiculau ideea unei divinitati secundare, raspunzatoare uneori de crearea lumii. Cea de-a doua divinitate este, in general, un inger al Domnului, care-i asculta respectuos poruncile si nu are in nici un caz vreo intentie rea in privinta lui.

Doctrina aceasta este socotita inacceptabila de catre rabini, din momentul cind incep sa se ocupe de ea. Dar, inaintea lor, Filon din Alexandria discutase deja ipoteza a doua divinitati. Vom examina aceste marturii in partea a doua a capitolului.

Pentru moment, va fi suficient sa observam ca diteismul iudaic postuleaza intr-adevar existenta a doua divinitati, cea de-a doua fiind clar subordonata Dumnezeului suprem, fara a-si pune vreodata problema unui antagonism sau macar a unei concurente oarecare intre cele doua fiinte. Or, se stie ca dualismul, daca e radical, postuleaza existenta a doi zei ori a doua principii coeterne si antagoniste sau, daca e moderat, postuleaza existenta unui factor perturbator care impiedica, la un moment dat, expansiunea armonioasa a Fiintei. Diteismul iudaic nu intra in nici unul din aceste doua tipuri de dualism.”