Eu o să vorbește drăguț cândva

"Eu o sa vorbeste dragut candva" este impartita in doua parti. Prima contine treisprezece eseuri in care autorul vorbeste despre copilaria petrecuta in suburbiile din Raleigh, Carolina de Nord, despre familie si despre diverse slujbe pe care le-a avut in New York, una mai bizara decat cealalta. Sedaris povesteste, de exemplu, despre Paul – fratele sau cu o gura spurcata, dar cu o inima mare –, despre Amy – sora sa cu o pasiune care, spune autorul, a degenerat de-a lungul timpului in ceva ce aducea foarte bine cu o tulburare de identitate – sau despre tatal lor, Lou Sedaris, un inginer cu o minte sclipitoare, dar cu care niciunul dintre cei sase copii nu pare sa aiba vreun interes comun.

In cea de-a doua parte, intitulata Deux, Sedaris scrie despre mutarea in Franta impreuna cu partenerul sau Hugh, despre tentativele de a invata franceza, dar si despre modul in care ajunsese sa vorbeasca aceasta limba, „unul deloc complicat, care presupune sa zbieri in engleza din toti rarunchii, la fel cum ai zbiera la o persoana surda sau la un caine pe care credeai ca-l dresasei sa nu se mai urce pe canapea”. Fragment din roman: „Incepusem deja sa trec prin mici schimbari existentiale si, nu dupa mult timp, mi-am pierdut rabdarea cu posesorii de carti. Ceea ce odata mi se paruse o preocupare demna de toata lauda, acum nu mai era decat o chestie de fatada, grea si neplacuta.

Asa se face ca am descoperit ca agream mai mult colectionarii de animale impaiate, chiar daca discutiile cu ei nu erau la fel de interesante. Cutiile de discuri m-au facut sa-mi doresc sa fie interzise prin lege sau macar sa fie restrictionate la cinci bucati de persoana si ajunsesem sa-i dispretuiesc pe cei care isi impachetau chiar si sticlele goale de sampon doar pentru a le sorta si pentru a le arunca pe cele inutile odata instalati in noul apartament. Cand dadeam peste un apartament plin de cutii, ma prefaceam ca sunt o furnica care trebuia sa duca firimiturile dintr-un sandvici in musuroiul sau.

Nu avea sens sa fac o estimare a drumurilor de care ar fi fost nevoie pentru a le cara pe toate, pentru ca acest gand nu facea decat sa ma extenueze in avans. Preferam sa car cutie dupa cutie pana cand imi venea randul la supravegheatul camionului. Odata ce ajungeam la noua cladire, o luam de la capat, sperand sa aiba lift.

Intr-un miros infernal de vopsea, clientii stateau in noile lor apartamente si erau pe punctul de a incepe sa-si puna ordine in noile lor vieti. „Canapeaua merge acolo - nu, mai bine aici. Ce parere aveti?" Schizofrenicul dadea cele mai tari sfaturi in materie de amenajari interioare, dar nici Richie nu statea prea rau la acest capitol.

Dupa ce ne terminam treaba, stateam pe strada si beam bere sau Gatorade cu un gust infect. Discutam despre bacsisul pe care tocmai il primiseram si despre dezavantajele de a locui in acest cartier. Am fost cu totii de acord ca era mai bine sa stai pe Avenue D, intr-un studio cat un cosciug, decat in buricul targului.”