Elementele filosofiei lui Newton

Cand Voltaire publica Elementele filosofiei lui Newton in 1738, in Franta, stiinta newtoniana incepuse sa inlocuiasca in mod decisiv filosofia naturala carteziana. Fiind prima popularizare in limba franceza a perspectivei newtoniene asupra lumii, cartea lui Voltaire a facut cunoscute publicului larg filosofia naturala, optica si mecanica lui Newton, fiind imediat tradusa in engleza, in germana si in italiana. In aceste conditii, Elementele filosofiei lui Newton reprezinta o lucrare fundamentala pentru intelegerea raspandirii ideilor newtoniene si a dezvoltarii Iluminismului, cu precadere in Franta.

Scopul principal, in cercetarea pe care o fac, este de a prezenta, mie si poate catorva cititori, ideile clare cu privire la legile fundamentale ale naturii, descoperite de Newton. Voi examina pana unde s-a ajuns inainte de el, de unde a plecat el, unde s-a ajuns si, uneori, ce s-a mai aflat dupa el. […] Vom incerca sa punem aceste Elemente la indemana celor care nu cunosc din Newton si din filosofia sa decat numele.

Stiinta naturii este un bun ce apartine tuturor oamenilor. Toata lumea ar vrea sa aiba cunostinta de bunul propriu, dar putini au timp sau rabdare sa-l calculeze; Newton este cel care a socotit pentru ei. - Voltaire Fragment din cartea "Elementele filosofiei lui Newton" de Voltaire "Newton sustine ca Dumnezeu, infinit de liber si infinit de puternic, a facut multe lucruri ce nu au alt temei al existentei for decat vointa lui.

De exemplu, faptul ca planetele se misca de la vest la est, mai degraba decat altfel, ca exista un anumit numar de animale, stele, lumi, mai degraba decat altul, ca universul finit este intr-un anumit punct din spatiu etc. au ca singur temei vointa fiintei supreme. Celebrul Leibniz a pretins ceva opus, bazandu-se pe o veche axioms folosita altadata de catre Arhimede: nimic nu se face fara o cauza sau ratiune suficienta, spune el, iar Dumnezeu a facut totul cel mai bine, deoarece, daca nu l-ar fi facut cel mai bine, nu ar fi avut nicio ratiune sa o faca.

Insa nu exista mai bine in lucrurile indiferente, spun newtonienii; dar nu exista lucruri indiferente, raspund leibnizienii. Ideea dumneavoastra va conduce la fatalitatea absoluta, raspunde Clarke; faceti din Dumnezeu o fiinta ce actioneaza necesar si, in consecinta, o fiinta pur pasiva: acesta nu mai este Dumnezeu. Dumnezeu, asa cum il concepeti, raspunde Leibniz, este un lucrator capricios, ce se determina fara ratiune suficienta.

Vointa lui Dumnezeu este ratiunea, ii raspunde englezul. Leibniz insista si aduce atacuri foarte puternice, in acelasi fel. Noi nu cunoastem doua corpuri complet asemenea in natura, si nu ar putea exista asa ceva; caci, daca ar fi asemenea, in primul rand, asta ar determina in Dumnezeu, atotputernic si atotfecund, o lipsa de fecunditate si de putere.

In al doilea rand, nu ar exista nicio ratiune pentru care unul ar fi in acest loc mai degraba decat in altul. Newtonienii raspund astfel: in primul rand, este fals ca mai multe fiinte asemanatoare arata o sterilitate in puterea divina; caci, daca elementele lucrurilor trebuie sa fie absolut asemanatoare pentru a produce efecte asemanatoare; daca de exemplu, elementele razelor etern rosii ale luminii trebuie sa fie aceleasi pentru a da aceste raze rosii; daca elementele apei trebuie sa fie asemanatoare pentru a forma apa; aceasta asemanare perfecta, aceasta identitate, departe de a se deroga de la maretia divina, mi se pare a fi una dintre cele mai frumoase marturii ale puterii si intelepciunii sale. Daca as indrdani sa adaug aici ceva la argumentele lui Clarke si Leibniz, si mi-as permite sa intru in disputa impotriva lui Leibniz, as spune ca nu exista decat o singura fiinta infinit de puternica, ce poate face lucruri perfect asemanatoare.

Orice efort ar resimti un om ca sa faca asemenea lucrari, el nu va putea niciodata sa ajunga aici, deoarece vederea sa nu va fi niciodata indeajuns de fina ca sa discearna inegalitatile a doua corpuri; trebuie deci sa vedem pana in infinita micime, pentru a face toate partile unui corp asemenea cu cele ale altui corp. Acesta este deci rostul unic al fiintei infinite."