Eficienta psihoterapiei experientiale la copilul hiperkinetic

Cercetarile de psihologie clinica, si in special cele de evaluare a eficacitatii unui tratament psihoterapeutic, ridica o problema complexa care se formuleaza in felul urmator: Ce tratament, aplicat de catre cine, este mai eficace pentru un anumit pacient, cu anumite probleme, in conditii specifice? Tratamentul unui pacient este unic. Nu putem extrapola acelasi plan de interventie de la un copil la altul doar pentru ca cei doi sufera de acelasi tip de tulburare psihica.

Nu vom folosi cu doi copii (sau cu doua grupuri de copii) cu aceeasi tulburare exact aceleasi tehnici, dintr-o schema terapeutica riguros respectata. Deci scopul cercetarii mele nu este de a alcatui un plan terapeutic ideal pentru copiii cu hiperactivitate cu deficit de atentie, riguros structurat, de a preciza o ordine stricta a tehnicilor de interventie sau, cu alte cuvinte, de a furniza o reteta pentru tratarea acestei tulburari. Fiecare copil este unic, iar un terapeut eficient trebuie in primul rand sa inteleaga care sunt valorile culturale ale mediului in care traieste copilul, care sunt evenimentele cele mai importante din viata lui, care sunt persoanele seminficative din viata lui, ce teorii psihologice descriu cel mai bine dezvoltarea personalitatii si a intelectului.

Psihologul clinician american Robert Leve (1993) considera ca nu este suficient ca un psihoterapeut care trateaza copii sa cunoasca bine tehnicile terapeutice si teoriile personalitatii. El trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii: Sa fie un bun cunoscator al bazei teoretice a tuturor tipurilor de tratamente. Sa aiba capacitatea de a intelege baza psihologica a copilului si a familiei lui.

Sa cunoasca intelesul simptomelor copilului si cum se relationeaza acestea cu procesul de diagnostic. Sa aiba capacitatea de a intelege relatia dintre diagnostic si tratament. Sa inteleaga asumtiile care stau la baza metodelor particulare de tratament.

Hiperactivitatea cu deficit de atentie la copil (ADHD) este cel mai recent termen utilizat pentru a defini o tulburare specifica de dezvoltare atat a copiilor, cat si a adultilor, compusa din deficite in sustinerea atentiei, controlul impulsului si reglarea nivelului de activitate la cerintele situationale. Aceasta tulburare a cunoscut in ultimul secol etichetari diferite si variate, printre care: reactia hiperkinetica a copilariei, hiperactivitatea sau sindromul hiperactivitatii copilului, disfunctia cerebrala minimala si hiperactivitatea cu deficit de atentie. Majoritatea parintilor acestor copii se simt singuri, crezand ca problemele pe care ei si copiii lor le traiesc sunt unice.

In special mamele cu copii hiperactivi se simt instrainate de alti parinti, dezvoltand sentimente de neincredere in propriile aptitudini parentale si pierzandu-si speranta in privinta posibilitatilor de ameliorare a situatiei. Acesti copii, datorita inerentei lor mobilitati, excitabilitati, exuberante, nerabdare si neatentie, pot transforma cea mai obisnuita familie sau clasa intr-o situatie problema. Cele mai evidente dificultati intampinate de copiii hiperactivi se manifesta in procesul de adaptare la activitatea scolara, performantele lor scolare nefiind la nivelul varstei si capacitatii lor intelectuale.

Autoarea