Drusca. Povesti de la marginea pădurii

…In rastimpuri citim textele Otiliei Teposu publicate in revista FORMULA AS, si sufletul ni se topeste in cu prinsul unei consolari dense. Exista o puritate dorita de noi toti, indiferent de varsta pe care-o avem, o bunatate intuita demult, dar care parca nu ni s-a intamplat pana la capat niciodata. Exista cuvinte curate si harul de a povesti al acestei triste doamne.

O putere a lucrului simplu si bine facut, ce te vindeca de frustrare si de starea in tine pe loc in absenta calatoriei. Cand in lume nu mai poti pleca nicaieri, cumintenia din povestire te poarta departe si te aduce indarat, catre si dinspre minunile prime ce te-au facut fericit si te-au invatat fara sa prinzi de veste. Indarat in copilaria ce se afla, ca si ingerul, langa fiecare, fara sa-l vedem.

Nu se poate ca intre timp cartea Otiliei Teposu sa se fi tiparit si noi sa nu fi aflat! De ani de zile dorim s-o gasim in librarii, intr-un tiraj indestulator, cu un sumar neaparat numeros. Necesara ca o sarbatoare, minunata ca o tara straina si ca o tara natala, ca lumea in sasi, pe care nu avem cum s-o cunoastem si sa ne-o apro priem cu adevarat daca mai intai nu o citim tinand-o in brate, avand ea, cartea, greutatea ideala a unui sfant copil propriu.

- Constanta Buzea Romania literara, nr 39/2004 Fragment din cartea "Drusca. Povesti de la marginea padurii" de Otilia Teposu "Gomboti cu prune Traiau in livada Bunii multi pruni. Cei mai multi aveau prune mici, mustoase, numai bune pentru fiert rachiu.

Dar rachiul scos de la horincie, de la povarna, era prea tare, fiind fiert de doua ori, de aceea Buna il indulcea cu sirop de zahar ars, ori cu miere amestecata cu chimin prajit. Rachiu de chimin primea mutul Ioji care cara lemnele din padure si le aranja apoi gramada uriasa in spatele grajdului. Rachiu de chimin primea si unchiasul Paval, cand ne aducea cate un borcan plin pe jumatate cu miere amestecata cu ceara, pastura si propolis pisat cu mojarul.

Peste toate Buna turna in borcan rachiu tare si le amesteca bine cu o lingura mare de lemn. Borcanul statea apoi pe cea mai de jos stalajie din camara, unde era mai racoare, bine acoperit si infasurat in hartie albastra. Cat tinea toamna cea rece, iarna si primavara inghetata, aducea in bucatarie, intr-un borcanel mai mic, din amestecul acela cam iute, aspru si intepacios.

„Ca sa avem la indemana", zicea si in fiecare dimineata imi facea parte cate un varf de lingurita din el, de-mi venea dupa aceea sa mananc orice, fara nazuri si amanari. Mai traiau in livada si cativa pruni „bistriteni", care aveau prune lunguiete, mari, al caror miez se desprindea usor de sambure. Din prunele acelea Buna facea magiunul pe care-l fierbea caldare mare de arama, asezata acolo in livada, intre pruni.

Fierberea magiunului tinea aproape o zi intreaga, pana cand prunele curatate de samburi se transformau pasta groasa, untoasa, din ce in ce mai greu de amestecat. Cat era calda inca, Buna o impartea in oale de lut pe care le acope-rea cu hartie groasa la gura."