Dresorul de cactuși

Dialogam peste timp, timpi timpuri carte, culmea, cronofaga. Asa a supravietuit: hranindu-se cu timp. Pe de alta parte, e ca o calatorie spre miezul unui vulcan activ.

Nu stii nici cat iti va ajunge aerul, nici cand va incepe sa erupa. Eu scriu, in felul meu, despre tot ceea ce simt sau am simtit vreodata. Tu plesnesti peste ochi realitatea, o faci sa vada stele verzi, apoi ii aplici si cateva injuraturi dintre cele care-ti fac urechile sa zbarnaie, tocmai ca sa nu lasi sa se vada ce simti.

Dublezi cu muzica ta egoista («de ce egoista?», te-am auzit). Pentru ca o asculti in casti, esti tu cu ea, te topesti in ea, intr-o zi o sa mearga ea cu castile tale in urechi pe strada, o vei metamorfoza intr-o fiinta care sa te substituie. - Adriana Bogatu, Adrian Victor Vank Fragment din cartea "Dresorul de cactusi" de Adriana Bogatu, Adrian Victor Vank: "Textul imi sare drept in fata.

E o definitie care anticipa o dezvoltare de tip introspectiv, nu stiu daca justificativ sau, pur si simplu, enuntiativ. Inca astept, n-am aflat continuarea. Ai dreptate.

E asa cum spui. Cred ca e chiar mai mult de-atat. Scepticismul e o patologie nu doar a mintii, ci a ansamblului, in integralitatea lui.

Il resimti organic. Te metamorfozeaza, impotriva propriei vointe, in cateva fotograme. Pune un panou de plexiglas, rezistent la impact, intre tine si tine.

O jumatate da sa faca un pas, dar se izbeste cu capul de panoul rezistent la impact. Recul dureros. Cealalta jumatate se uita nedumerita.

Abia daca zareste ceva, dar nu se misca. Resimtise lovitura. Scepticismul asta a facut din tine un dresor de cactusi.

„Toti suntem, intr-un fel sau altul, dresori de cactusi...”, dai sa zambesti, dar nu prea-ti iese. Zambetul s-a dus in jos, cu tot cu muchiile taioase ale plexiglasului rezistent la impact. In cazul tau, scepticismul e o fiara pe care ai hranit-o zilnic cu mancarea ei preferata, de cea mai buna calitate.

N-ai lasat-o niciodata flamanda, asa cum nici sa doarma n-ai vrut s-o lasi. Ai atatat-o cand obosise. N-ai plecat de-acasa fara ea adanc varata in minte.

Nu, nici vorba... Ti-o infigeai cu mana ta pana in adancurile carnii si te pipaiai din cand in cand, facandu-te tu pe tine sa urli de durere, numai ca sa te convingi ca fiara ta e acolo, de veghe. M-am urcat taras, pe coate si pe genunchi, pana in dreptul ochilor tai, care nu privesc din prima in camp deschis.

Dresorul de cactusi e proteic, in paradigma lui functionala, te obliga sa supravietuiesti, chiar daca ai gura plina de sange: al tau sau al fiarei pe care incercai sa (i-)o domolesti. Nu deschizi gura de teama sa nu ti se imprastie dintii peste tot. Nu pari sa ma asculti.

Esti dincolo de panoul de plexiglas. Iti zaresc doar contururile ambiguitatilor cenusii. „Gata.” La tine, asta suna intotdeauna a sentinta.

La mine, (ra)suna ca o lovitura in plina figura. Asa configurez eu adesea cuvintele tale. Nu sunt, de regula, un soldat supus.

N-am fost vreodata. Dimpotriva. Cu tine insa, e altceva.

Cand spui „gata”, podul meu din doua fire de sfoara intins peste abis se balanseaza sinucigas. Inchid ochii. Daca-ndraznesc sa-i deschid, ma uit si-n ochii fiarelor tale, dar si-n adancimile propriilor mele genuni.

Nu mai disting intre ele. Nici macar nu incerc s-o fac. Nu ar ajuta niciunuia dintre noi."