Disparitia lui Daniel Tate

Cand a disparut, in urma cu sase ani, a fost un mister. Cand s-a intors acasa, a fost un miracol. Doar ca Daniel Tate nu este cu adevarat Daniel Tate.

Familia insa il primeste cu bratele deschise si ii accepta, fara sa clipeasca, toate minciunile. Desi povestea lui e cusuta cu ata alba, mama si fratii ii ofera, ca din intamplare, explicatii, scuze, informatii de care sa se agate si il protejeaza atunci cand psihologii, politistii si agentii FBI il incoltesc. De ce oare, se intreaba falsul Daniel?

Ce secret teribil ascund membrii respectabilei familii Tate? Si cand a devenit el, maestrul minciunilor, cel pacalit? Fragment din roman: "Pentru prima data, chiar m-am gandit la inchisoare ca la o posibilitate reala, nu doar ca la o amenintare abstracta.

Gandul de a fi arestat ma umplea de groaza, dar poate nu avea sa fie atat de rau. La urma urmei, puscaria nu era cu mult diferita de centrele sociale in care ma dadusem peste cap sa raman si mereu ma tinusem tare in fata delincventilor si a infractorilor care le populau. In viata mea, fusesera ani intregi in care trei mese pe zi si un acoperis deasupra capului, chiar daca in spatele gratiilor, ar fi fost binevenite.

O parte din mine banuise dintotdeauna ca, intr-un final, acolo urma sa ajung, daca aveam noroc. Asa ca poate nu era atat de rau sa fiu prins. Doar ca a fi prins insemna ca familia Tate sa afle ca eram un impostor, iar gandul asta, am fost uluit sa descopar, ma mahnea din cale afara.

Nu ma puteam opri din a-mi imagina. Mia ar fi plans. Patrick mi-ar fi dat un pumn.

Nicholas m-ar fi urat pentru totdeauna, iar Lex nu si-ar fi revenit niciodata. Nu... nu voiam sa le fac asta.

Nu meritau. Lex a aparut de pe hol. M-am ridicat cu mintile infierbantate si am asteptat sa se uite ingrozita la mine, sa tipe sau ceva de genul asta.

Insa nu a facut-o. Abia daca mi-a aruncat o privire si poate ca asta era mai grav. — Haide!

mi-a spus ea. Nu facuse decat sa stea de vorba cu Singh, dar arata de parca ar fi fost batuta. Fata ii era palida si umeda, iar parul ii era ravasit.

S-a chinuit sa isi puna geanta inapoi pe umar. — Plecam! Am urmat-o pe Lex afara din scoala si spre masina ei, atent la toate miscarile pe care le facea, incercand sa-mi dau seama ce gandea.

Nu a spus nimic, doar a scotocit prin geanta si a inghitit cateva bomboane mentolate din cutiuta pe care o avea mereu cu ea. Ne-am urcat in masina, unde aerul era la fel de intepator ca tacerea. Lex a oftat adanc si s-a topit in scaunul ei, cu ochii inchisi, si a ramas asa multa vreme.

Am stat incordat langa ea, asteptand sa faca... ceva. Apoi, fara niciun avertisment, s-a indreptat, a dat drumul la aerul conditionat, si-a pus ochelarii de soare si a spus: — Ce nenorocita!

Vrei o inghetata? "