Dispariția lui Adele Bedeau

Manfred Baumann este un lup singuratic. Simtindu-se stingher in compania altor oameni, isi petrece serile band de unul singur si urmarind-o in secret pe Adele Bedeau, tulburatoarea chelnerita a unui local lipsit de stralucire dintr-un orasel anonim din Franta. Intr-o zi, tanara dispare intr-un mod misterios, iar inspectorul Gorksi, un politist bantuit de esecul de-a nu fi rezolvat o crima mai veche, ancheteaza cazul.

Atat suspiciunile inspectorului, cat si cele ale celorlalti membri ai comunitatii, se indreapta spre Manfred. Mai mult decat un roman politist si un omagiu adus scrierilor lui Georges Simenon, Disparitia lui Adele Bedeau reprezinta portretul fascinant al unui inadaptat social impins pana la limita de propria-i imaginatie febrila. „Un thriller psihologic captivant.

Accesibil si cat se poate de agreabil.“ - The Herald „O carte in care totul tine de atmosfera. Dintre toate reusitele romanului, cea mai remarcabila este stilul in care e povestit. Graeme Macrae Burnet este un scriitor nou si proaspat, unul care iti prezinta povestile lui interesante si morbide in cel mai fermecator si mai stapan mod cu putinta.“ - Scottish Books Fragment din roman: "Cand Yves ii puse berea in fata, Gorski ii ceru si un hotdog.

Inainte de a ajunge inapoi in spatele barului, Yves facu un tur al meselor, stergand fiecare masa pe indelete. Gorski sorbi din bere. Era buna, rece si acidulata.

Hotdogul sosi pe o farfurie de carton. Crenvurstul era roz si moale, dar in clipa in care il baga in gura, se dezintegra cu totul. Gorski isi aminti cum se infrupta Manfred Baumann din pot-au-feu sau ce-o mai fi avut el in farfurie.

Conversatia cu Baumann se desfasurase in linii mari asa cum anticipase. In caz ca mintea, probabil ca Baumann nu avea sa recunoasca treaba asta decat daca era confruntat cu dovezi irefutabile ca lucrurile se desfasurasera altfel. Gorski era obisnuit sa i se toarne tot felul de minciuni.

Era in firea lucrurilor ca oamenii sa minta si, chiar si-atunci cand ceea ce declarau nu era plauzibil, o tineau tot pe-a lor. Gorski intelegea foarte bine mecanismul. Daca, de pilda, sotia lui avea sa-1 intrebe mai tarziu cum si-a petrecut dupa-amiaza, fireste ca avea sa omita sa-i spuna ca trecuse si pe la bar.

Dar ceea ce il interesa pe el nu era atata faptul ca cineva mintea, ci felul in care se purta in timp ce mintea. De multe ori persoana respectiva intindea mana dupa o tigara sau parea brusc distrasa de cine stie ce actiune lipsita de importanta. Nu putea sa-l priveasca in ochi prea mult timp.

Femeile se jucau cu parul; barbatii isi mangaiau barba sau mustata. Lui Gorski ii placea sa-i interogeze in mediul lor obisnuit. Odata adusi la sectie, erau deja dezorientati si era si mai greu sa-ti dai seama daca se purtau ciudat din pricina ca se aflau intr-un loc care nu le era familiar, sau pentru ca incercau sa-ti ascunda.

ceva. Gorski isi amintea ca atunci cand il vizitase acasa, in apartamentul lui, in ciuda faptului ca initial Baumann ezitase sa-1 invite inauntru, dupa aceea ii oferise o cafea. Era un gest tipic: o supracompensare imediata pentru ostilitatea de mai-nainte si o incercare de a amana inceputul discutiei.

Chiar de atunci, din acel moment, cand inca nu avea de unde sa stie pentru ce venise Gorski, Baumann se purtase intr-un fel care dadea de inteles ca nu se simtea tocmai in largul lui. Adeseori cand li se dadeau in vileag minciunile, oamenii se prefaceau indignati. De cate ori nu auzise Gorski exclamatii de genul „Asta-i chiar culmea!” sau „Cum indrazniti ?" si de cate ori nu fusese amenintat ca va fi tarat prin tribunale.

El interpreta aceste izbucniri daca nu ca pe niste semne ale vinovatiei persoanei respective, cel putin ca pe niste indicii ca omul avea ceva de ascuns. Se putea ca lucrul pe care il ascundea sa nu aiba absolut nicio legatura cu obiectul anchetei pe care o desfasura el, dar de ascuns cu siguranta ascundea ceva. Mon-fred Baumann nu se comportase asa.

"