Dintr-odata, singuri

Louise si Ludovic, ambii de treizeci de ani, pleaca intr-o calatorie pe mare in jurul lumii, la bordul velierului Jason. Insa esueaza pe o insula pustie, intre Patagonia si capul Horn, aproape de Antarctica. O natura de vis, salbatica, dar care se preschimba intr-un cosmar.

Un barbat si o femeie indragostiti, care se gasesc, dintr-odata, singuri, avand ca insotitori pinguini, foci, elefanti de mare si sobolani. Cum sa lupte imporiva foamei si a epuizarii? Doar unul dintre ei va reveni din infern in lumea civilizata.

Un roman in care doi Robinsoni moderni calatoresc in conditii extreme. O povestire tulburatoare. Fragment din romanul "Dintr-odata, singuri" de Isabelle Autissier: „S-a intors si s-a lipit de Ludovic.

A cuprins-o greata. Putea. Miroase a cersetor, a gunoaie, a transpiratie si urina rece, a haina veche pe care n-o mai scotea, in care se macera un corp murdar.

Mirosul o sufoca, si cu toate astea, nu-l percepuse pana atunci. Ea, cel putin, ar fi trebuit sa nu miroasa chiar asa urat. Se straduia in fiecare seara sa se spele sumar.

Si Ludovic ar fi putut sa faca macar atat, fie numai si din curtoazie. Si iata refrenul revenind: el nu facea niciun efort. Lasa totul pe seama ei.

Nu mai avea forta sa-i care pe amandoi, niciun chef sa imparta hrana saraca, nu mai era dispusa sa indure acel miros de capitulare. Mirosul nu insala, e cel mai elementar instinct. Poti minti prin gesturi sau cuvinte, si chiar prin priviri.

Dar nu poti minti in privinta mirosului. Animalele o stiu foarte bine si-l folosesc, uneori in exces, pentru a-si face simtita frica sau dorinta. Daca omul incercase, dintotdeauna, sa se indeparteze de el acoperindu-se cu parfum, n-o facuse tocmai din acest singur motiv?

Mirosul nu mintea. Cel din noaptea aceea ii dicta sa fuga, sa se-ndeparteze imediat de Ludovic. In momentele hotaratoare, se gandea Louise, omul era singur.

In fata vietii, a mortii, a deciziilor esentiale, celalalt nu mai conta. Trebuia sa-l uite si doar sa traiasca. Era dreptul ei fundamental, era o datorie fata de ea insasi.

Noaptea era la fel de profunda si de calma. Nu mocnea decat ochiul rosu al sobei, pe care n-o stingeau niciodata. Era randul ei sa-l vegheze.

Ludovic n-avea deci de ce sa se alarmeze in somn daca ea se ridica si cotrobaia prin camera. Si-a luat vesta si incaltarile, unul dintre cutitele cele mai ascutite, a stat o secunda la indoiala inainte de a apuca bricheta, apoi a insfacat-o. A inhatat pe dibuite carnetul, stiloul, cerneala si o lumanare, pe care o aprindea inainte de a pune din nou lemne pe foc.

A mazgalit in atelier: „Plec sa caut ajutoare. Ma intorc in cel mult o saptamana". Nu mai stia daca ultima fraza era adevarata, ar fi vrut s-o creada, sau macar sa pretinda asta.

A ezitat si a adaugat: „Ai grija de tine, te iubesc!" In acel moment nu-l iubea. Ii era chiar indiferent, totusi ii era mila. Plecarea ei il va darama.

A lasat acele ultime cuvinte din mila.”