Din zbuciumul captivității

Colectia Corint Istorie cu blazon comemoreaza centenarul Primului Razboi Mondial cu o noua lucrare dedicata adultilor pasionati de povestea unei lumi care a stralucit prin spiritul de sacrificiu si simtul datoriei. „Istoria cu blazon” este istoria elitelor autentice. Este povestea unei lumi care a stralucit prin stil, prin inteligenta, bun-gust si subtilitatea conversatiei din saloane.

Este istoria unor oameni care au fost binecuvantati nu numai cu avere si ranguri, ci si cu patriotism, spirit de sacrificiu si simtul datoriei. Studii istorice, jurnale, memorii, monografii, evocari, literatura „cu staif", reeditari sau marturii inedite ne vor ajuta sa recuperam istoria dramatica si plina de farmec a vechilor elite romanesti sau de pe alte meleaguri. Purtati de dorinta de a ne aminti cine suntem, sa deschidem vechile cufere ramase de la bunici, sa suflam praful de pe blazon si sa-l purtam, cu mandrie, pe o carte.

Maiorul Gheorghe Caracas a fost ofiter al Armatei Regale Romane. In timpul primului razboi mondial a fost luat prizonier de germani. Aceasta carte a aparut in urma experientei prizonieratului.

Fragment: „IN TREN SPRE HANOVRA Trenul intra in gara. Lumea grabita se urca in vagoane si eu ma urcai, la randu-mi, foarte serios, intr-un vagon de clasa a patra. N-apuc, insa, sa deschid bine usa vagonului si, ca trasnit, dau inapoi.

Figura infirmierului neamt din lagarul meu, care era in vagon, ma umpluse de groaza. Tocmai el! Cobor repede, fara sa fi fost observat, si ma urc in alt vagon.

Dar si aci alta belea. Un grup de soldati prizonieri francezi, tot din lagar cu mine, insotiti de sentinele. Cobor si din acesta si, aproape disperat, ma urc in al treilea.

In sfarsit! Aci erau numai mutre necunoscute. Nemtoaice de toata mana, gatite ca paparudele si cu cardurile de copii dupa ele.

Neavand loc pe banca, trebuia sa stau in picioare, langa usa; trenul se puse in miscare. Pleca si mie nu-mi venea sa cred. De pe la garile pe la care treceam se urcau intruna nemtoaice, hade si imbracate dupa acelasi calapod.

Arar cate un mosneag hodorogit sau vreun copil pana la 7-8 ani. In timpul acesta, aparu si controlorul. Cu o atitudine impusa de moment, ii intind biletul.

Neamtul, fara sa se uite la mine, ii perforeaza, inapoindu-mi-l. Eram scapat! Asteptam cu nerabdare sosirea la Hanovra.

Trenul mergea destul de iute, dar mie mi se parea ca merge tot mai incet. As fi vru sa zboare, sa ma vad cat mai curand scapat cu totul. Figura infirmierului ma obseda, imi era teama sa nu ma trezesc cu el in spate.

De teama lui si mereu cu gandul la el, timpul trecu iute si primele case ale Hanovrei se si zareau. Iata-ne ajunsi. Intram in raza orasului.

Orasul e mare si fabricile incep sa-si arate falnicele lor turnuri si cosuri, care devin mai numeroase, cu cat ne apropiem de centru.„