Diabolic: Am murit, din fericire 5

Tanara Oriana moare intr-un accident, chiar in ziua nuntii ei. Pentru oricine, acesta ar parea sfarsitul. Nu si pentru ea.

Se intoarce ca recuperator de suflete, insa nu la vechea viata si familie, pentru care trebuie sa ramana moarta, ci la una cu totul noua. Rasfatul si confortul, considerate garantate mai inainte, se duc acum pe Apa Sambetei. Va trebui sa lupte pentru a-i salva pe ceilalti, dar si pe sine.

Apar noi prieteni, noi dusmani si… prima iubire? Exista viata dupa moarte? Unii vor spune ca da, altii ca nu.

Dar exista un raspuns la care cu siguranta nu v-ati gandit. Exista recuperatorii de suflete. Smulsi din existentele lor, sunt aruncati in altele, neintrebati de nimeni, fara sa li se ceara acceptul.

Trebuie doar sa se supuna legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg razvratirea… In acest volum, Oriana ajunge intr-un impas fara precedent. Lipsita de ajutorul nepretuit al lui Marc, este nevoita sa infrunte singura noile obstacole care ii apar in cale.

Fragment din cartea "Diabolic: Am murit, din fericire 5" de Theo Anghel "Daca nu mi-ar fi ars calcaiele sa dispar de acolo cat mai iute cu putinta, mi-as fi facut vreme pentru gogomanul din masina si i-as fi dat o lectie pe care sa n-o uite toata viata. Din reflectia asta justitiara m-a smuls un pocnet infundat ce se auzi din dreapta. Un val de praf maroniu se dispersa cu iuteala, permitandu-mi sa observ in valatucii lui trupul cuiva.

Capul nimerise peste un pietroi ornamental, iar jumatate din el disparuse, impins in interiorul craniului. Chiar si asa, in chipul desfigurat am recunoscut pe recenta mea cunostinta, pedofilul Victor. Privirea mi-a fulgerat in sus, catre balcoanele de la etajele superioare.

Peste balustrada unuia dintre ele, chipul lui Abel, stralucind intr-o bucurie diabolica, mi-a atras atentia. Ochii ii erau rosii. Puteam sa jur ca in irisuri i se unduiau flacari, captive in palalai distrugatoare.

Gura i se schimonosise pana intr-acolo, incat nu mai avea nimic din armonia cu care eram familiarizata. Acolo, sus, in trupul ingerului negru, locuia altcineva. Nu-mi mai simteam picioarele, cu toate ca fugeam.

Nu mi-era foarte clar de ce o faceam. Pentru a-i impiedica pe martori sa-mi retina semnalmentele, pentru ca felul in care arata Abel imi strecurase in suflet o frica viscerala... Indiferent de motiv, urgenta incoerenta perceputa cu fiecare fibra a fiintei mele imprimase membrelor mele un ritm pe care, nici sa fi vrut, nu aveam cum sa-l intrerup.

Viorel, tarat impotriva vointei sale, alerga cu capul sucit, neputand sa-si dezlipeasca ochii de la imaginea de cosmar. Incercase de cateva ori sa-si smulga mana dintr-a mea. Nu I i-as fi dat drumul pentru nimic in lume."