Devoratorii de chipuri

„Tara Minunilor lui era pustie, cuprinsa de o oarecare nemiscare, iar cea pe care o cauta nu era de gasit nicaieri. Se gandi sa plece si sa se intoarca mai tarziu, insa stia ca oricand s-ar fi intors ar fi gasit aceeasi pustietate si ca orice amanare ar fi continuat tradarea de sine. Maine nu exista, exista un etern moment prezent si, daca voia sa termine cu cosmarul din viata sa, trebuia sa aiba curajul de a-si distruge si propriile fantezii, care nu faceau altceva decat sa il tina captiv.

El era cel care se tinea inchis in inchisoarea fricii si a terorii si acum venise vremea sa fie propriul sau erou.” (Cora C. White) Cora C. White, nascuta in Bucuresti, anul 1984.

Absolventa a Facultatii de Cibernetica, Statistica si Informatica Economica din cadrul Academiei de Studii Economice. Absolventa a Facultatii de Actorie – sectia Arta Actorului din cadrul Universitatii Hyperion. Fragment din roman: “Cum ramanea cu alinarea pe care trebuia sa si-o aduca unul altuia?

Unde era cuibul in care fiecare se simtea acasa din moment ce ei erau atat de preocupati de propriile lor persoane, uitand astfel ca sunt o familie. Dupa o vreme incetase sa-i mai ceara lui Dan intelegere si ascultare, incetase sa-i mai ceara lui Dan orice. Erau separati.

Doi straini ce locuiau impreuna. El, din proprie initiativa, oricum nu venea sa stea de vorba cu ea, stia foarte putine din cele ce se petreceau in viata lui si cateodata afla de la prieteni diverse vesti pe care el omitea sa i le spuna. Ii placuse ca era un rebel, dar trebuia sa-si imagineze ca un rebel nu o sa asculte decat de impulsurile sale.

Era un barbat care traia dupa propriile reguli si dupa propriile observatii asupra vietii. Era sincer, scria poezii si ii canta la ureche Stairway to Heaven. Scria versuri pe orice bucata de hartie cu ciotul lui pe care-l numea creion si pe care-l tinea in buzunarul camasii.

Scria netinand cont pe ce scria, pe o bucata de servetel sau o nota de plata intr-un restaurant, apoi le lasa acolo, neinteresandu-l sa le adune si sa le publice vreodata. Ea avusese grija sa stranga toate aceste mici comori si sa le lipeasca intr-un album pe care-l tinea in noptiera si despre care el nu stia nimic, apoi le redactase intr-un fisier denumit „Danisme". El nu voia sa publice.

“Eu nu scriu ca sa fiu citit de altii, eu scriu ca sa ma eliberez, scriu pentru ca Demonul Creator isi revendica spatiul din mintea mea.” Fusese un timp in care scrisese cate o poezie pentru fiecare obiect pe care-l intalnise „Oda scrumierei", „Brat la brat c-un scaun", „Inima din cuier". Toate i se parusera Anei geniale, iubea felul in care el gasea frumusetea in toate lucrurile din jurul lui si nu numai frumusetea, ci si umorul: „Soacra din borcanul cu muraturi". Dar asta fusese cu mult timp in urma, se asternusera multe anotimpuri de atunci iar versurile ramasesera ingropate si lipsite de viata intr-o pestera."