Despre copilărie cu Francoise Dolto

La rugamintea fiicei ei, care voia „sa pastreze cateva amintiri de la mama ei cam ciudata“, Francoise Dolto, renumita specialista in psihanaliza copilului, trece in revista propria copilarie si tinerete. Isi reaminteste nu numai perioada de inceput a vietii, petrecuta intr-o familie cat se poate de normala, ci ne dezvaluie si o multime de anecdote savuroase, vesele sau triste, ce pot la fel de bine sa formeze sau sa distruga un copil. De unde si vocatia sa precoce, caci inca din adolescenta spunea ca vrea sa fie „un medic care sa rezolve problemele copiilor – probleme ce nu pot fi considerate boli adevarate, fiind mai degraba legate de neintelegerile din familiile in care viata celor mici este complicata, in conditiile in care ar putea fi atat de simpla“.

Departe de a fi un text stiintific, pur teoretic, cartea este o marturie autobiografica, din care razbate libertatea si pasiunea. Fragment din volum: “Cati ani aveai? Aveam cinci ani si jumatate atunci cand a inceput razboiul si sapte ani si jumatate cand unchiul Pierre a fost ucis.

Era capitan al batalionului de vanatori de munte. Acela a insemnat adevaratul doliu; acolo n-a mai fost vorba despre intrebari abstracte. Era ceva absolut diferit.

Ceea ce este ciudat e caracterul abstract al intrebarilor care te framanta: moartea e ceva abstract. Atata vreme cat nu vezi oameni murind, ci doar asisti la inmormantari, nu stii ce anume inseamna ea; si pana atunci nu fusese vorba despre persoane foarte dragi. Totusi, ma mai confruntasem cu asa ceva...

Cred ca problema s-a mai pus cand a murit bunicul meu, tatal mamei. Aveam patru ani atunci, dar nu-mi mai amintesc cum a fost. Mi-l aduc aminte viu, in gradina lor, dar de momentul mortii lui nu-mi mai amintesc deloc, deloc.

Imi amintesc, in schimb, de pasarela... si e foarte importanta pasarela aia, pentru ca lucrurile acelea se intamplau inainte de a ne fi mutat, deci inainte de nasterea lui Philippe, iar el s-a nascut la trei luni dupa moartea bunicului. Asadar, treburile acelea se petreceau inainte de a fi implinit patru ani si jumatate.

Probabil ca mi-am pus toate acele intrebari de pe la aproape patru ani si pana la patru ani si vreo trei luni. Prin urmare, imi dau seama acum, preocuparile mele aparusera dupa moartea bunicului din partea mamei. Dupa aceea, n-am mai mers pe pasarela, sau doar foarte rar, pentru ca locuiam in alta parte.

Inainte, trebuia s-o luam pe pasarela ca sa mergem la plimbare; dupa aceea, faceam asta doar cand ne plimbam dupa orele de scoala, cladirea fiind aproape de pasarela: atunci, urcam uneori pe ea, dar, in general, ne duceam direct acasa dupa terminarea orelor. Si apoi, intrebarile mele legate de moarte aparusera cu mult inainte de inceperea scolii, ba chiar inainte de a fi invatat sa citesc."