De ce am devenit politist

M-am nascut la Piatra Neamt intr-o zi de aprilie 1975. Pana in 1994, cand am plecat la Bucuresti, am trait printre moldovenii mei dragi, unde am invatat ca vorba dulce mult aduce si ca cinstea si omenia sunt cele doua caracteristici principale ale unui om. Dupa ce am incheiat studiile la Academia de Politie „Alexandru Ioan Cuza”, am urmat cursurile de Management Public European si Cursul de Pregatire pentru Misiuni Internationale.

Am participat apoi la trei misiuni ale ONU si UE in Kosovo si o misiune a UE in Sudanul de Sud. In prezent, am revenit in Romania unde lucrez la I.G.P.R. – Directia Rutiera.

De-a lungul timpului, in misiunile din tara si de peste hotare, in urma colaborarilor cu politiile altor tari, precum si traind experientele propriei mele vieti, am invatat foarte multe. Am adunat toate acestea intr-un sertar al mintii, cu gandul ca, in timp, sa le astern pe hartie si sa le impartasesc cu toti cei care vor avea timpul si bunavointa de a le citi. Fragment din carte: "Un nume urat din tot sufletul de toti cei care au fost studenti ai Academiei de Politie „Alexandru Ioan Cuza".

Cine imi spune ca a iubit locul acela cred ca are urgenta nevoie de un drum la psihiatru. Dus! Dar, sa le luam pe rand, asa cum ma ajuta memoria (ma iertati dar, cu cat imbatranesti, te cam lasa, nenorocita: incepi prin a cauta ochelarii de pe nas, cheile din mana, intri intr-o incapere si te opresti mirat ca nu mai stii de ce te-ai dus acolo, pleci la munca la costum si cravata dar cu slapi in picioare, ma rog, chestii din astea faine de tot).

Buuun, am divagat si nu e bine: revenim la oile noastre. Desteptarea la ora 6.00 (poate ca, de atunci am inceput sa urasc ora 6.00 dimineata... adica, sa ne intelegem bine, pot sta treaz pana la ora respectiva cu placere dar, daca pun ceasul sa sune la 6, duc o batalie majora cu mine sa ma extrag din pat).

O gasca de pustani ametiti calcandu-se pe picioare, vacarm, urlete, tipete, totul sa fie fain de tot. Locotenentul, saracul, se dadea de ceasul mortii sa ne adune intr-un fel, pe toti: ne inghesuiam ca niste curci bete, lovindu-ne unii pe altii ys scrasnind din dinti. Intr-un final, ne adunam in fata pavilionului intr-o formatie, relativa, dupa care locotenentul ne spune ca trebuie sa fie numit un inlocuitor la comanda plutonului, dar cum nici un dintre noi nu facuse armata, anunta cu glas cam sovaitor ca trebuie sa asculte de studentul Barbieru.

Na-ti-o franta ca ti-am dres-o: acum eram si sef peste douazeci de pusti mai ametiti ca mine. Te joci cu destinul? Plecam spre masa de dimineata.

Eh, uite, aici am vrut sa ajung... micul dejun era fain de tot, ceaiul chiar era colorat cum se cuvine si culmea, avea gust fain, iar biscuitii erau de nota zece, daca aruncai spre un coleg cu ei si nu se ferea la timp adio ochi. Dadeai cu ei de perete?

Cadea varul. Aaaah, cate legende au inceput sa circule legate de ceaiul acela, ba ca are bromura, ba ca are nu stiu ce, ca te uitai la cana de metal cu ingrijorare dar stomacelul, lipit de spate, spunea ca trebuie sa iti asumi riscul. Si o faceai.

Nu era ciocolata calda facuta acasa, cu putina miere si nici untul intins pe painea prajita...eeeh, toate astea se pierdeau prin perdeaua de fum a amintirilor. Culmea, una peste alta, mancarea chiar era buna de tot, numai ca, stiti cum e, suntem noi mai carcotasi din fire. Stiti voi, in viata trebuie sa te multumesti, uneori, cu mai putin, chiar daca nu e nimic rau sa iti doresti mai mult.

Uneori, pur si simplu, nu e de unde. Intorsi de la micul dejun, dupa intalnirea cu ceaiul care ne va bantui restul de timp de patru ani (chiar, cred ca am baut vreo cateva tone bune), am ajuns la echipare. Ei, aici incepe bairamul: cauta uniforme pe masura tuturor si vezi bocancii sa nu te bata (erau tari ca fierul, cu pielea noua, scortoasa, te rodeau numai cand te uitai la ei.

Ce nu le-am facut sa se inmoaie: i-am batut cu lopata Linnemann, i-am aruncat de la etaj, ii framantam cu rnana, eheee, lucrul dracului, parca se faceau si mai tari). "