Darul lui Mos Craciun

A fost odata, ca niciodata... cand, nu mai stiu nici eu, atata imi amintesc ca era in preajma Craciunului. Gabi, Mihai si Bianca, doi baieti si o pisica, isi scriu scrisorile citre Mos Craciun.

Pe Gabi si Mihai imi inchipui ca nu ti-e greu sa-i vezi scriind scrisori. Dar pe Bianca? Ai vazut tu vreo pisica sa scrie scrisori?

Ei bine, trebuie sa stii ca scrisorile pe care le primeste Mos Craciun nu sunt chiar niste scrisori. Sigur, Mosul primeste si scrisori obisnuite, dintre cele cu scrisul marunt si cuminte sau dezordonat si grabit, lungi sau scurte, de la copiii din toata lumea, inchise in plicuri colorate si purtand pe ele adresa: Laponia, strada Decembrie, numarul 25. Dar el le primeste si pe cele care nu au fost scrise niciodata.

Pe acelea pe care copiii doar au visat sau au dorit sa le scrie. In casuta din Laponia, de Craciun, orice gand sau vis al tau ajunge si este la fel cantarit si implinit ca si dorintele pe care le aduc catre Mosul scrisorile. T.

O. BOBE s-a nascut in 1969 la Constanta. In 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti.

A fost, pe rand, magaziner in portul Constanta, secretar literar la Teatrul Mic din Bucuresti, redactor si scenarist de televiziune, copywriter, iar in prezent este scriitor liber-profesionist. Fragment din volumul "Darul lui Mos Craciun" de T.O. Bobe: „Cu varful limbii intre dinti, Mihai desena inca un bat cu vata de zahar.

Copilul care il primea avea atarnat de gat un aparat de fotografiat si statea atat de aproape de Mos Craciun, ca, oricat de atent te-ai fi uitat la desen, n-ai fi putut sa-ti dai seama care e vata de zahar si care e barba mosului. Langa ei, Mihai desena apoi un carusel pe care sclipeau fel de fel de luminite colorate. In momentul acesta, o luminita se aprinse si in mintea lui.

„Stai asa!” isi spuse el. „Daca ma duc repede la Mos Craciun, pot sa-l rog sa-mi dea putin aparatul de fotografiat, numai putin de tot, cat fac o singura poza. Pe urma vin acasa si, cand mosul imi aduce aparatul, mi-l aduce cu tot cu fotografie.” Mihai se repezi la cuier sa-si ia hainuta, manusile si fularul, in vreme ce isi repeta in gand adresa lui Mos Craciun: Laponia, strada Decembrie, numarul 25.

De uimire, Bianca nu putea sa zica nici pas. Avea in fata cartea Motanul incaltat, din care tocmai aflase ca pisicile mananca soricei. Cu toate ca era cea mai agera persana care a existat vreodata, Bianca nu se hranise pana acum decat cu biscuiti Purina sau Whiskas si cu diverse conserve pe care i le dadeau stapanii ei.

Fireste ca avea un soricel din plastic, insa nu era decat o jucarie pe care o urmarea cu sufletul la gura cum intra sub canapea. Acum, Bianca nu stia ce sa mai creada. Se uita la bradul de Craciun de langa fereastra si se gandea ca n-o sa fie niciodata suficient de indemanatica pentru a prinde un soricel adevarat.

La urma urmei, nici soricelul din plastic nu reusise sa-l prinda vreodata. De suparare, ii veni sa se ascunda si incepu sa zgreptene cu labuta ei alba usa de la sifonier. Aceasta se deschise, iar Bianca se strecura inauntru, cautand un coltisor cat mai intunecat.

Tocmai cand isi facuse culcusul si se pregatea sa se incolaceasca, se auzira niste zurgalai. Bianca sari imediat si se duse la usa, pregatita sa-si intampine stapanii. Clinchetul nu era insa de la cheile acestora, ci de la televizorul pe care il uitasera aprins.

Bianca intra in sufragerie, scarpinandu-se de tocul usii, apoi ramase mirata, cu ochii la ecran.”