Daramatoarele

Sunt un castel de nisip construit de doua maini de copil. Ma narui la fiecare adiere de vant. Ma prabusesc centimentru cu centimetru, os cu os, nerv cu nerv pana cand nu mai ramane nimic din fiinta mea verticala, pana cand devin o pleava, ce pluteste usor deasupra pamantului.

Spaima se cuibareste in mine la rasaritul si la apusul soarelui, cand incepe sa ploua sau sa ninga, cand bat clopotele la biserica sau cand nu se aude nimic in aerul care ma tine-n viata. Spaima ma face sa rad fara sens sau sa amutesc pe neasteptate. Mama se sperie la orice zgomot, bunica tresare la fiecare miscare straina, sora-mea face ochii cat cepele la fiecare cuvant care o tulbura.

Cand eram mica, frica ma facea sa fiu agitata si zgomotoasa, ma facea sa urlu si sa ma cert cu toti. Acum, frica ma amorteste, ma izoleaza. Sunt tot copil, dar unul care nu se mai ascunde dupa mama lui, ci in spatele propriilor gesturi studiate, al privirii profunde, al vocii expresive.

Un arc intins, gata sa-si arunce varful ucigas dar si sa cedeze. O umbrela, pregatita sa preia greutatea stropilor de ploaie dar si sa fie rasfatata de un soare de vara.