Cum sa opresti timpul

BESTSELLER INTERNATIONAL Tom Hazard are un secret periculos. Poate ca arata ca un barbat de 41 de ani, dar din cauza unei boli extrem de rare, traieste de cateva secole. Din Anglia elisabetana pana la Parisul din epoca jazz-ului, de la New York si pana la insulele din Oceanul Pacific, Tom a vazut destule si acum nu-si doreste decat o viata normala.

Fiindca trebuie sa isi schimbe mereu identitatea ca sa ramana in viata, acum are acoperirea perfecta: este profesor de istorie la o scoala din Londra. Aici ii poate invata pe copii despre razboaie si vanatori de vrajitoare de parca nu le-ar fi fost martor. Poate incerca sa imblanzeasca trecutul, care il ajunge tot mai repede din urma.

Singurul lucru pe care nu trebuie sa-l faca e sa se indragosteasca. Cum sa opresti timpul este o poveste nebuneasca si dulce-amara despre cum te poti pierde si regasi, despre iminenta schimbarilor si despre zecile de vieti de care ai nevoie ca sa inveti cum sa traiesti cu adevarat. Matt Haig are multa empatie pentru conditia umana, pentru lumina si intunericul ei; foloseste toata paleta disponibila ca sa-si construiasca povestile excelente.

- Neil Gaiman Matt Haig foloseste cuvintele ca pe niste desfacatoare de conserve. Noi suntem conservele. - Jeanette Winterson Cum sa opresti timpul este o carte extraordinara.

Sunt foarte norocoasa ca am citit-o. Magica, uluitoare si, uneori, foarte trista. Un adevarat triumf.

- Marian Keyes Matt Haig este uluitor! - Stephen Fry Matt Haig este autorul bestsellerului Reasons to stay alive si al altor cinci romane extrem de bine primite, precum The Radleys si Umanii (Nemira, 2016). Ca autor de carti pentru copii si adolescenti, a castigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize si a fost de trei ori pe lista scurta pentru Medalia Carnegie.

Volumele lui au fost traduse in peste 30 de limbi. Fragment din romanul "Cum sa opresti timpul" de Matt Haig: "Suffolk, Anglia, 1599 Iata ce imi amintesc. Mama statea langa patul meu, cantand in franceza, acompaniata de lauta ei din lemn de cires.

Isi trecea degetele cu rapiditate peste coarde, de parca ar fi vrut sa scape de ceva. Muzica era adesea evadarea ei. N-am vazut-o niciodata pe mama mai calma decat atunci cand canta cu blandete o air de cour, dar in seara aceea parea tulburata.

Era o cantareata splendida si intotdeauna inchidea ochii cand canta, ca si cum cantecele ar fi fost vise sau amintiri, dar astazi avea ochii deschisi. Ma privea fix, iar o cuta ii brazda mijlocul fruntii. Cuta aceea aparea mereu cand se gandea la tata sau la necazurile din Franta.

S-a oprit din cantat. A pus jos lauta. Un cadou de la ducele de Rochefort, de pe vremea cand eram doar un bebelus.

- Nu te schimbi. - Maman, te rog. Iarasi?

- Nu ai niciun fir de par pe fata. Ai 18 ani. Dar arati la fel ca acum cinci ani.

- Maman, nu pot face nimic in privinta asta. - Parca pentru tine timpul s-a oprit, Estienne. Inca imi spunea Estienne acasa, desi in public ma striga Thomas.

Am incercat sa-mi ascund ingrijorarea si sa o imbarbatez. - Timpul nu s-a oprit. Soarele inca rasare si apune.

Vara inca urmeaza dupa primavara. Muncesc cat oricine altcineva de varsta mea. Mama m-a mangaiat pe par.

Nu vedea decat copilul care paream sa fiu inca. - Nu vreau sa se intample si alte lucruri rele. Mi-a venit in minte una dintre cele mai vechi amintiri.

Mama, urland de durere si ingropandu-si fata in tapiseria atarnata in holul casei noastre mari din Franta, in ziua in care am aflat ca tata murise din cauza unei salve de tun pe un camp de lupta de langa Reims. - O sa fiu bine. - Da.

Stiu ca se fac bani frumosi din impletitul de stuf, dar poate ar trebui sa nu mai lucrezi pentru domnul Carter. Toata lumea te vede sus, pe acoperisul de la Gifford, impletind stuf. Si lumea vorbeste.

Toata lumea acum. E doar un sat. Ironia era ca, in primii 13 ani de viata, am imbatranit repede.

Nu nefiresc de repede, dar mai repede decat se obisnuia. De aceea ma recrutase domnul Carter. Eram mic, asa ca ma putea plati putin, dar eram inalt, lat in umeri si cu brate foarte solide pentru un baiat de 13 ani.

Din pacate, o dezvoltare atat de rapida, urmata de incetinirea cresterii, incat aproape ca nu ma schimbam deloc, devenise batatoare la ochi. - Ar fi trebuit sa mergem la Canterbury, am spus. Sau la Londra.

- Stii cum ma simt in orase. S-a oprit, a cugetat din nou si si-a netezit sortul. M-am uitat la ea.

Parea atat de nedrept ca mama, care traise mare parte din viata ei intr-unul dintre cele mai frumoase castele din Franta, sa fie silita sa stea intr-o casuta cu doua camere dintr-un sat plin de minti banuitoare, dintr-un colt indepartat al Angliei.”