Cuibul din inima ei

Un roman inchinat memoriei, in care povestea unei familii dobrogene ne poarta de la mica la marea istorie. Roman cu tenta autobiografica despre bunicii si parintii naratoarei si o intreaga comunitate de nationalitati diferite (greci, bulgari, turci, romani) traitoare in localitatea dobrogeana Vadu (numele de azi al satului Carahorman/Caraharman). Povestile acestei familii se deruleaza de-a lungul istoriei pana in prezent, redescoperite de naratoare prin intermediul Caietului unchiului sau, care si-a pus pe hartie, la indemnul acesteia, memoriile.

Naratiunea ne poarta in cercuri concentrice de la mica la marea istorie, uneori ratacindu-ne, alteori privind lucrurile din unghiuri diferite ca sa ajungem, in cele din urma, dupa trairi intense, la cuibul din inima ei, al mamei, al bunicii, al acestei localitati fabuloase, un Macondo la malul marii. Titlul, care-mi place grozav, Cuibul din inima ei, a plutit asa, pe deasupra apelor, multa vreme, fara vreo legatura aparenta cu mormanul de poze, fise, documente... de fictionalizat.

- Doina Jela, Interviu realizat de Cristian Patrascoiu, Revista 22 De cate ori am chemat-o pe Doina Jela in platoul de televiziune, am regretat ca am vorbit prea putin despre literatura si mai mult despre istorie, trauma, comunism. Cu acest roman autoarea devine intai de toate prozatoare si modifica ierarhiile curente ale literaturii. Un roman puternic si care se citeste pe nerasuflate.

Pentru care va trebui sa ma gandesc la un "Mic dejun..." filmat si dedicat in intregime cartilor ei de fictiune. - Daniela Zeca-Buzura Un Cuib - imaginar? reconstituit?

Nu stim. Stim doar ce a incaput in el: un spatiu magic, la marginea marii, niste personaje incredibile, umor, tragism, o uriasa fantezie si mersul inainte si inapoi al istoriei. O minunatie de carte!

- Ema Stere O poveste se incheie doar cu moartea ultimului care o stie, spunea nu mai stiu care etnolog celebru. Revin foarte scurt la fresca lui Ilie Timofte, ruda prin alianta, doar cu scopul de a incheia cu inima impacata referitoare la ea, precizand ca nici aparitia si prezenta acelui fals Arkadi Artiom Agop, nici popasul si gazduirea lui in casa bunicului meu, amintit o singura data sub numele de Vasile Grecu, nu au lasat absolut nicio urma in paginile ei. Este din fericire consemnata in cateva dintre rememorarile, sau fictiunile de mici dimensiuni, ale unor autori mai obscuri, personajul beneficiind in egalamasura de elogiu si de denigrare din partea povestitoriilor.

Mie una mi-a fost suficienta pentru a avea inima impacata in aceasta privinta, intalnirea cu Danica Nebunul, in prezenta sora-mii, Vica, in urma cu foarte putin timp, pe care am evocat-o deja. Consemnez, ca sa inchei si neincheiata lui poveste, doar una dintre acele referiri, nici admirativa, nici denigratoare,mai curand neutra, auzita intr-o conferinta pe teme istorice care deduce, punand cap la cap faptele, ca omul ar fi lasat in caramidarie mai multe mici figurine modelate in lutul rosu din care se fabricau olanele - stramoasele figurinelor care azi se numesc generic ovizi si se vand vara ca painea calda pe taraba de la intrarea in Cetatea Histria, dar si in fata Muzeului de Istorie si Arheologie din Constanta, fosta primarie, alaturi de mai interesante, dar azi disparute copii dupa minunatele opaite. O face in special pentru a demonta falsul, in cazul acelei sculpturi modelate din lut, zarita si de mine pe policioara din bucataria de vara a nepoatei Polixeniei, pe care ani si ani cineva o tot interpretase, in conferintele locale, ca vestigiu, atestand metoda de sinucidere practicata in antichitate de filosofi demni si cu principii, precum Seneca ori Catul.

In treacat, conferentiarul, un profesor de istorie al carui nume, din pacate, l-am uitat, sustinea ca falsul greco-armean din Caucaz (vorbind totusi perfect romaneste, dar imitand un vag accent oriental) poposise in sat in cautare de lucru. Cu aceasta, nu va mai veni, cred, vorba despre interesantul personaj, insolit doar azi, trebuie spus. Cel putin, nu in paginile prezentei reconstituiri.

Fiindca nu vestigiile, autentice sau false sunt tema mea, ci insasi Povestea. Care cat timp e spusa ne leaga cumva unil de altii. Ma apropii de altfel si de sfarsitul insemnarilor din Caietul Unchiului Nicolciu.

Inceput, nu pot intelege nici deduce de ce, de doua ori, in doua variante. Motiv pentru care, din cateva pagini a trebuit sa culeg, ca pe niste spice cazute pe tarla in vreme de foamete, informatiile noi necuprinse in cealalta varianta. De pilda informatia ca, din cele povestite de parinti, iarna anului 1928-1929 a fost deosebit de grea.

Are vreo importanta, ma veti intreba, pentru un copil care implineste la intrarea in iarna - fiindca in Dobrogea iernile incep timpuriu - sase luni, cat de grea este iarna?" Un roman inchinat memoriei, in care povestea unei familii dobrogene ne poarta de la mica la marea istorie. Roman cu tenta autobiografica despre bunicii si parintii naratoarei si o intreaga comunitate de nationalitati diferite (greci, bulgari, turci, romani) traitoare in localitatea dobrogeana Vadu (numele de azi al satului Carahorman/Caraharman). Povestile acestei familii se deruleaza de-a lungul istoriei pana in prezent, redescoperite de naratoare prin intermediul Caietului unchiului sau, care si-a pus pe hartie, la indemnul acesteia, memoriile.

Naratiunea ne poarta in cercuri concentrice de la mica la marea istorie, uneori ratacindu-ne, alteori privind lucrurile din unghiuri diferite ca sa ajungem, in cele din urma, dupa trairi intense, la cuibul din inima ei, al mamei, al bunicii, al acestei localitati fabuloase, un Macondo la malul marii. Titlul, care-mi place grozav, Cuibul din inima ei, a plutit asa, pe deasupra apelor, multa vreme, fara vreo legatura aparenta cu mormanul de poze, fise, documente... de fictionalizat.

- Doina Jela, Interviu realizat de Cristian Patrascoiu, Revista 22 De cate ori am chemat-o pe Doina Jela in platoul de televiziune, am regretat ca am vorbit prea putin despre literatura si mai mult despre istorie, trauma, comunism. Cu acest roman autoarea devine intai de toate prozatoare si modifica ierarhiile curente ale literaturii. Un roman puternic si care se citeste pe nerasuflate.

Pentru care va trebui sa ma gandesc la un "Mic dejun..." filmat si dedicat in intregime cartilor ei de fictiune. - Daniela Zeca-Buzura Un Cuib - imaginar? reconstituit?

Nu stim. Stim doar ce a incaput in el: un spatiu magic, la marginea marii, niste personaje incredibile, umor, tragism, o uriasa fantezie si mersul inainte si inapoi al istoriei. O minunatie de carte!

- Ema Stere O poveste se incheie doar cu moartea ultimului care o stie, spunea nu mai stiu care etnolog celebru. Revin foarte scurt la fresca lui Ilie Timofte, ruda prin alianta, doar cu scopul de a incheia cu inima impacata referitoare la ea, precizand ca nici aparitia si prezenta acelui fals Arkadi Artiom Agop, nici popasul si gazduirea lui in casa bunicului meu, amintit o singura data sub numele de Vasile Grecu, nu au lasat absolut nicio urma in paginile ei. Este din fericire consemnata in cateva dintre rememorarile, sau fictiunile de mici dimensiuni, ale unor autori mai obscuri, personajul beneficiind in egalamasura de elogiu si de denigrare din partea povestitoriilor.

Mie una mi-a fost suficienta pentru a avea inima impacata in aceasta privinta, intalnirea cu Danica Nebunul, in prezenta sora-mii, Vica, in urma cu foarte putin timp, pe care am evocat-o deja. Consemnez, ca sa inchei si neincheiata lui poveste, doar una dintre acele referiri, nici admirativa, nici denigratoare,mai curand neutra, auzita intr-o conferinta pe teme istorice care deduce, punand cap la cap faptele, ca omul ar fi lasat in caramidarie mai multe mici figurine modelate in lutul rosu din care se fabricau olanele - stramoasele figurinelor care azi se numesc generic ovizi si se vand vara ca painea calda pe taraba de la intrarea in Cetatea Histria, dar si in fata Muzeului de Istorie si Arheologie din Constanta, fosta primarie, alaturi de mai interesante, dar azi disparute copii dupa minunatele opaite. O face in special pentru a demonta falsul, in cazul acelei sculpturi modelate din lut, zarita si de mine pe policioara din bucataria de vara a nepoatei Polixeniei, pe care ani si ani cineva o tot interpretase, in conferintele locale, ca vestigiu, atestand metoda de sinucidere practicata in antichitate de filosofi demni si cu principii, precum Seneca ori Catul.

In treacat, conferentiarul, un profesor de istorie al carui nume, din pacate, l-am uitat, sustinea ca falsul greco-armean din Caucaz (vorbind totusi perfect romaneste, dar imitand un vag accent oriental) poposise in sat in cautare de lucru. Cu aceasta, nu va mai veni, cred, vorba despre interesantul personaj, insolit doar azi, trebuie spus. Cel putin, nu in paginile prezentei reconstituiri.

Fiindca nu vestigiile, autentice sau false sunt tema mea, ci insasi Povestea. Care cat timp e spusa ne leaga cumva unil de altii. Ma apropii de altfel si de sfarsitul insemnarilor din Caietul Unchiului Nicolciu.

Inceput, nu pot intelege nici deduce de ce, de doua ori, in doua variante. Motiv pentru care, din cateva pagini a trebuit sa culeg, ca pe niste spice cazute pe tarla in vreme de foamete, informatiile noi necuprinse in cealalta varianta. De pilda informatia ca, din cele povestite de parinti, iarna anului 1928-1929 a fost deosebit de grea.

Are vreo importanta, ma veti intreba, pentru un copil care implineste la intrarea in iarna - fiindca in Dobrogea iernile incep timpuriu - sase luni, cat de grea este iarna?