Cronos autodevorându-se Vol.3: Artele în mecenatul etatist

Intr-o dimineata, in timpul promenadei, am fost dus sa vad un han de tip meridional, situat pe mamelonul statiunii. Colombe d'or avea o curte intinsa, cateva mese sub un palc de copaci si multe frunze moarte ravasite de vantul trist al inceputului de toamna. "Hai sa bem o limonada", a propus cineva si, fara sa raspundem, ne-am apropiat de mesele pustii.

"Uite-l pe Yves Montand", a exclamat acelasi; intorcand capul, l-am vazut pe actor in picioare, conversand cu o doamna asezata pe scaun in fata unei sticle cu vin. Era ca si cand ne-am fi dus la brutarie sa luam paine si ne-am fi trezit la tejghea alaturi de Charles de Gaulle. Dandu-ne seama ca frizam indiscretia, ne-am asezat la intamplare, langa prima masa.

Doamna statea cu spatele la noi si cu mana dreapta invartea paharul pe jumatate plin cu vin rosu. Marele sansonetist, vedeta cinematografica de talie internationala, sprijinit in pumn de tablia mesei, putin inclinat ca sa intre mai bine in raza vizuala a partenerei de dialog, vorbea. La un moment dat, ca si cand ar fi auzit un zgomot, au intors amandoi capul spre noi.

"E Simone Signoret, a mormait bine informatul, sotia lui." Simone Signoret? Tocmai o vazusem in Martha, parca asa se numea ultimul ei film mare, in care facea rolul mamei unui tanar certat cu legea. Acolo era ea insasi hangita.

Ma surprinsese schimbarea totala a infatisarii marii artiste, ingrosarea taliei, marirea gabaritului. De la Therese Raquin la Martha - un drum ca de la cer la pamant. I-am impartasit aceste ganduri bine informatului (pe buna dreptate, fiindca de cativa ani locuia in Franta, indeplinind nu stiu ce functie la ambasada noastra din Paris) si el mi-a soptit: "S-a ingrasat, s-a buhait.

E alcoolica". "Doamne Dumnezeule!" m-am mirat. Si primul impuls a fost sa intreb: "Si el?" "Nu, el nu", mi s-a raspuns, si pe de o parte am rasuflat usurat, iar pe de alta m-am intristat si mai mult.

Fireste, pentru el era bine, dar pentru ea? Umilinta era mai mare in inegalitate, in solitudinea viciului. Intr-adevar, nu era nici unsprezece dimineata si ea bea acolo, de una singura la masa goala, abia acoperita cu un servet, vin rosu, aspru, barbatesc, de camionagiu.

- Dumitru Popescu, Artele in mecenatul etatist