Copiii razboiului

O scrisoare cu un mesaj pe cit de surprinzator, pe atit de tulburator redeschide pentru Matei Visarion traumele trecutului. Un pelerinaj in sine insusi – in care victimele si calaii, nesabuinta si intelepciunea, misterul si confesiunea, nostalgiile si sperantele se amesteca intr-o succesiune de intimplari care tine atentia cititorului treaza pina la ultima pagina – sugereaza ca ranile, daca nu se redeschid, nu se pot cu adevarat vindeca. Amploarea actiunii si varietatea personajelor, acoperind intreaga perioada a României postbelice, fac ca fiecare cititor sa se regaseasca, intr-un fel sau altul, printre personajele cartii, prin situatiile in care ele sint puse sa actioneze ori prin constatarile lor, pe rind amare si hazlii.

Romanul aduce, prin forta de expresie a literaturii, o completare necesara istoriei ambigue, controversate si, in orice caz, nepovestite pina la capat a comunismului si postcomunismului românesc. Aceasta poveste adevarata despre copiii razboiului pune in fata eroilor cartii optiunea fundamentala a conditiei umane, cea dintre uitare, razbunare si iertare, lasindu-l pe fiecare dintre ei sa aleaga si indemnindu-i pe cei care parcurg aceste pagini sa aiba, la rindul lor, curajul propriei optiuni. Fragment din volum: “Cum ar fi sa povestesti viata unui barbat pornind de la femeile pe care le-a iubit?

Cum ar fi sa spui povestea aceluiasi barbat pornind de la femeile care l-au iubit? Doua povesti in mare parte diferite. Cum ar fi sa aduni ceea ce au cele doua povesti in comun compui o noua poveste?

Care s-ar putea sa fie singura adevarata sau sa nu fie deloc. Mana ii amortise noaptea trecuta mai tare ca de obicei. Il stransese pe Tinu de guler cu o furie care ii incordase nervii.

Ramasese cu o durere care il impiedica sa-si indoaie degetele tepene. Mana gemea pe limba ei, cu degetele rasfirate, aratandu-i ca furia era deja o incercare peste puteri. Intai i se interzisese razbunarea.

Acum furia. Ce-i mai ramanea? Se barbieri cu mana dreapta.

Ezita cateva clipe in fata sifonierului. Hainele stateau cuminti, banale, cu un aer de resemnare umila in fata uniformei de gala care trona, la distanta de ele, in capatul sifonierului. Sanziana avusese dreptate, garderoba lui nu lasa nicio iluzie privind felul in care traise.

La ce i-ar fi trebuit, de altfel, celelalte culori? Ce altceva ar fi putut ele sa sugereze decat o noua nepotriveala peste celelalte, dobandite prin nastere? Singura amintire multicolora din viata lui Matei era rochia mamei.

Dar, de cand plecase din casa de pe strada Brandusa, culorile disparusera din viata lui. Se privi, de aceea, cu surprindere in oglinda. Camasa colorata parea o fiinta vie.

Isi trecu palmele peste ea, de parca ar fi vrut sa se scuture de culori. Incerca sa-si aminteasca cum arata Zina in dimineata cand o vazuse impingand la carutul de butelii. Era ciudat ca isi amintea perfect chipul ei, obrajii muscati de frig, ochii migdalati, dar nu si culoarea hainelor pe care le purta.

Ce bine isi amintea, in schimb, de rochia pe care incerca sa si-o ridice cat mai ispititor in odaia lui, fara sa-si dea seama ca degetele tremurand si varfurile pantofilor cu toc lipite unul de altul, ca intr-un gest de ultima aparare, o dadeau de gol..."