Copiii de pe strada mea

Cartea lui Iustin Mihailov se adreseaza unui public cititor si iubitor de proza memorialistica. Si asemenea tuturor autorilor acestui tip de literatura subiectiva, demersul sau scriitoricesc are drept scop asezarea propriei sale experiente in lumea cunoasterii. Dar nu e doar atat.

Sondarea memoriei «rascolind cu ochii nevazuti ai mintii pe potecile copilariei» si expunerea narativa fara a respecta o ordine cronologica stricta, ci tinand mai degraba de impulsurile launtrice emotionale, imprima cartii Copiii de pe strada mea o dubla valenta. Iustin Mihailov nu e doar un bun neurochirurg, ci si un minunat terapeut. Caci cea de-a doua valenta a cartii sale are menirea de a fi un remediu, un leac pentru sufletul sau uneori mohorat de prea multele responsabilitati ale vietii de matur.

Si atunci cand tristetea indrazneste sa-l tulbure insistent, plonjeaza cu aplomb in adancurile memoriei, de unde revine intremat si cu puterile sufletesti regenerate - Petru Frasila Iustin Mihailov s-a nascut in Iasi, pe 12 iunie 1963. A absolvit Liceul Internat „C. Negruzzi” din Iasi in anul 1981.

A urmat cursurile Facultatii de Medicina Generala din cadrul Institutului de Medicina si Farmacie Iasi, pe care a absolvit-o in 1988. A urmat specializarea in neurochirurgie, devenind medic specialist in 1996 si medic primar in 2001. Doctor in medicina din 1998.

In prezent, lucreaza la Spitalul Clinic de Urgenta „Prof. dr. Nicolae Oblu” din Iasi.

A debutat literar in 2016 cu volumul Chemarea nordului indepartat. Este autor al mai multor carti si articole medicale, dar publica si pe blogul personal. Fragment din cartea "Copiii de pe strada mea" de Iustin Mihailov "Gard in gard cu gradinita se aflau casa si curtea copilariei mele.

Acolo unde strada, plina de nu stiu ce capriciu, vira brusc, la stanga, aruncandu-se peste umarul dealului, se gasea casa cu pereti cenusii, sobra ca un burg medieval, stapanind sub zidurile sale intreaga vale pana spre gara. Alaturi, raspandite prin ograda se gaseau o sumedenie de acareturi cu numeroase unghere dosnice, locuri ideale ca ascunzisuri pentru noi in timpul jocurilor: bucataria de vara, magazia cu mai multe compartimente, poiata gainilor, cusca lui Azorica, beciul cu trepte putrede de lemn, mereu inundat de apa freatica. Aici m-am ratacit si eu pe aceasta lume, o bucatica de om, insotit de oracaieli si neastampar.

Cand incepusem a deschide ochii asupra acestei lumi, obisnuiam sa stau la fereastra ca intr-un turn de paza si sa inchipui tot felul de povesti despre o cetate, asedii si lupte de toate felurile. Si zau ca aveam arsenalul necesar pentru a infrunta orice asalt: prastii, arcuri, sabii de lemn si scuturi. In fata casei, peste drum, era un izvor cu apa salcie, dar totusi buna de baut, izbucnit din insasi inima calda a strazii pentru a ne ostoi setea zilelor de vara si a ne spala de pacate.

De la acest izvor, acolo unde oamenii se asezau cuminti la coada cu galetile pregatite in zilele cand se instala desertul la robinete, venea si numele ulitei copilariei mele: Cismeaua Pacurari. In noptile senine de vara, muzica scurgerii perpetue a apei patrundea prin ferestrele larg deschise, turnand licoare magica in sufletele noastre, pentru a ne legana mai tarziu in mrejele unui somn dulce. Urmau apoi, pe vale, alte case cu frica de inaltime si de Dumnezeu, acoperite de un ocean de vegetatie luxurianta, incat cu greu le puteam deslusi chipurile."